Propoziții pretențioase – Axași


Să te privești în oglindă și de zi de zi să constați întoarcerea la proto strămoși….
Că neamul mi-e de țigani, că nici numele nu mă ajută prea mult să dovedesc contrariul erau glume ordinare de omorât timpul între două cântări, propuse spre hazul general de colegii muzicanți, români și ,,romani” fără deosebire și sfială. Pe ce să se axeze când universul lor nu depășea zona muzical-folclorică națională și etnică? Rar spre deloc găseai un specimen mai spălat, din al cărui dialog să lipsească apropourile etnice. Nefondate.
Știe oricine vorba din popor cu privitul mâinilor, cică-ți tot caută alții nod în papură și te mănâncă de…. Dar sunt printre puținii care au dat curs acestui eres, cum nu fac coadă la-ngurgitat azime și nici nu am obiceiul a aține calea celor ce merg cu Dumnezeu înainte, îmi pot privi dosul palmelor liniștit.
Surpriza s-a petrecut în urmă cu aproape două luni după o curățare de spumă poliuretanică, întâi cu diluant, apoi cu săpun: de la cincisprezece centimetri mai sus de încheietură până-n vârful degetelor culoarea de meseriaș (potrivită și cântăreților), cronicizată, dispăruse. ,,Am scăpat! Pot renunța de-acum la dezvăluirea gambelor ca dovadă.” (Uneori, pentru ,,necredincioșii” habotnici, dezgoleam ambele fese.) Nu trebuie să vă spun cât de greu determini un semen să renunțe la bârfe în favoarea versiunii oficiale, cât te doare când altul avivă cu nonșalanță și dezinvoltură, nepăsător, o chestiune care te roade de vreme îndelungată: neadevărul. Și-un întreg lanț de consecințe care nu numai că nu-ți lasă loc de-un trai egal cu al tuturor, ci te afundă până la a-ți dori să nu mai exiști. Întrebări: mi-e mama azeră, mi-e tata indian, bunicii tătari sau turci? Nicidecum. Au sânge de român. Și asta și sunt.
Fie-mea: că nu m-a văzut niciodată așa alb. Când, dragă? Nu apucau cele trei luni de iarnă să-mi dilueze maroul bine că-n Martie, la prima răsculare de vânturi, pigmentul revenea fără nici un efort: două ore de tratament cu aer accelerat nivela încercările timide de despielițare. Eu și porcul din povestea lui Creangă. Acum. Fiindcă-n deceniile trecute doar el își preschimba tegumentele de basm, avute la dispoziție din bunăvoința naratorului, bune de făcut opinci.
Culoarea m-a ținut la distanță și mi-a oferit tușa, autul inerent pentru cei cărora societatea nu le acceptă existența sub un anumit nivel – obârșie ,,sănătoasă”, conformație fizică deosebită (scuzabilă celor din urmă, nu și mie, încât nu știu cum de nu s-a gândit mama să facă avort, să mă facă ,,marinar” pe-un avizo ca să-i trimită vești de pe lumea asta lui Hades), intelect, studii, avere…. De aceea n-am călcat aulei privilegiilor pragul.
Muncă multă, dar binefăcătoare. Satisfacții? După declarațiile din trecut: puține. Te uiți spre acoperișul abia montat, maxim zece secunde, altfel ocheada dă bănuieli angajatorului și neîncredere, schițezi în minte o strâmbătură pentru cele câteva mici neconcordanțe, nepotriviri cu axele de simetrie, motiv pentru reveniri de ultim moment – deh, se ațâță orgoliul de meseriaș și obrazul pus în joc pentru paralele primite deja sau de încasat – și o iei de la capăt.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share