Fărădelegea lui Călin – O dată-i paișpe


Și durerea aferent-românească.
Mă obsedează criteriile de ghidaj pentru cât să stăm noi și doar ai noștri la ,,mititica” în caz de extremă urgență. Îmi fugi un ochi peste scriptele îndosariate sub egida defectelor de compunere și ,,impertinenței” voite de a persifla, cu folos, modalitatea de-a lăsa portițe acolo unde precizia este la mare preț. Găsii expresiunea ,,pedeapsă neîndestulătoare” și mă nedumerii. A doua oară. Când te pronunți astfel, ai fără dubii o problemă. Rezolvare simplă. Renunțare la capitolul principial, generalizator în privința pedepselor. Căci de aceea se tratează în Codul penal de pe la jumătate până la final particularitățile infracționale.
Dacă se poate dovedi, să le dea și zece. Dar cui? Maniera atotcuprinzătoare, neindividualizată, se repetă cu aceeași obstinație și la Art. 281. ,,Supunerea unei persoane la executarea unei pedepse… în alt mod decât cel prevăzut de lege…” – Al. 1 și ,, Supunerea la tratamente degradante ori inumane a unei persoane aflate în stare de reținere…” – Al. 2, pot fi combătute prin comparație cu Art. 282, ce specifică precis cine și ce a încălcat legea: ,,Fapta funcționarului public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat…” Sub însemnul relelor tratamente, art. 281 induce, dar nu poate asigura o echivalență întreagă prin ,,… interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică.”, în logica desfășurării evenimentelor, interdicția are efecte doar pentru viitor, nu garantează că infractorul are state de plată la stat.
Cât privește Art. 282, înregimentată în batalionul disciplinar al torturii, nu găsesc relevante motivațiile, nu atât pe cât străstuiala în sine produce daune fizice și psihice iremediabile, culminate uneori cu decesul, neînfierat pe măsura faptei multiple: ,,… de la 15 la 25 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.” Dreptul de-a mai fi considerat om torturatoro-criminalul se poate invoca? Dar ce-i în patru alineate parcă-i din altă lume față de ultimele. Al. 5 interzice justificările unor provocări puternice de ,,suferințe fizice ori psihice” prin prisma stărilor de război, amenințare cu războiul, instabilitate politică…, chiar dacă ele sunt comandate expres de superior sau autoritate publică. Al. 6 se dezice de orice excepții și taie macaroane celor îndurerați din pricina caznelor ordinare ale detenției. Pe bune? Dar atribuirea lui puternic durerilor nu anulează cumva limitele legale ale anduranței clamate în alineat ca excesive?
Puține spre deloc sunt persoanele condamnate pentru…. Tot abuz i se poate spune și acestei represiuni nedrepte din parte autorităților. Aici lucrurile sunt aproape de a fi textual perfecte. Avem ,,Fapta”, avem ,,interzicerea… de a ocupa o funcție publică”, lipsește persoana sau parte din sistem, cele care pot ,,… pune în mișcare acțiunea penală…”, cazul prim neprivativ de libertate ori trimitere în judecată, cazul secund de reținere, condamnare, ambele pentru inși nevinovați. Descoasere. Mi-e că se produce iarăși o încurcătură. A avea acces la adevăr presupune un set de cercetări, în urma cărora se strâng dovezi și se poate fundamenta fără tăgadă o părere. Licită. Doar atunci se conturează certitudinea. Cunoașterea nevinovăției presupune raționamentul anterior. Așadar, cele două cote, 3 luni – 3 ani și 3 -10 ani sunt insuficiente. Au nevoie de un surplus, de recunoașterea acestuia și de inserare în articole. Fiindcă nu doar închiderea vinovatului pe motivul faptei trebuia stipulată, ci și ,,onoarea nereperabilă” a dăunașului. Insuficientă și chestiunea interzicerii funcției publice, trebuia extinsă asupra tuturor activităților ce gravitează în jurul actelor decizionale sau premergătoare lor. Interpreții, juriștii, investigatorii particulari….

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share