Cotețul cu metafore – Eu, nemuritorul…


Eu, nemuritorul…

Ce-ar fi, dac-aș afla că sunt nemuritor?
Că voi trăi, în timp ce-ai mei se sting și mor,
Să-mi pierd, la propriu, șirul zilelor
În timp ce alții se-ngrijesc de ale lor…

Mă-ntreb, ce-ar fi atunci cu viața mea?
De-aș ști că-ncap o mie alte vieți în ea,
Ce-aș mai putea să cer, iar El să-mi dea?
Când aș avea doar eu, ce toată lumea vrea?

Aș mai trăi atunci la fel de-nfrigurat?
Aș fi atunci eu, oare, mult mai relaxat,
Cu viața și cu lumea mult mai împăcat,
Iar timpul n-ar mai curge așa precipitat?…

Să știu că am în față doar Eternitatea
Îmi va plăcea, atunci, la fel Umanitatea?
Și-mi va scăpa din lanțurile slabe vanitatea,
Cu aprigă-ndrăzneală sfidând Divinitatea?

Când știu că voi rămâne pe pământ doar eu
Îmi voi închipui, cu aroganță, că sunt zeu!
Îl voi chema la sfat, pe însuși Dumnezeu
Egal cu el, voi fi de-acum, mereu… mereu!

Atunci nu voi avea în viață niciun scop
Și nicio tresărire la gândul că mă-ngrop!
Iar amintirile vor curge, strop cu strop,
Strângându-se apoi, ca într-un vechi potop…

Căci ele de n-ar fi, nu mi-ar mai fi ușor
M-aș plictisi de viață în mod îngrozitor
Și mi-aș dori și eu, asemeni vouă, tuturor,
Să plec spre-acel ținut, din lumea umbrelor

Spre Infinitul cel de necuprins în minte
Pe care toți ceilalți îl știu de mai-nainte…
Și unde fiecare-și are locul său, cuminte,
Goliți de vise, amintiri și simțăminte

O fi aceasta o povară, un blestem, un chin
La care m-ar supune, astfel, Cel Divin?
Cum aș putea să duc asemenea destin
Dac-aș afla acum, atunci ce-o să devin?

Dar voi găsi la toate astea, vreun răspuns?
La toate ce au fost și sunt de nestrăpuns…
Căci doar în viața asta nu-mi va fi de-ajuns
Să aflu taina lumii, mister de nepătruns…

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share