Cotețul cu metafore – Eu cred…


Eu cred…

Acum, în sfânta Săptămână Mare,
Se primenește omul, fiecare…
Iar dup-atât amar de umblet,
Se-adună-acasă, suflet lângă suflet.

Ce bine-ar fi, mereu să fie-așa
Tot anul, în întregimea sa!
Dar, obiceiul e că, după Paște,
În noi, păcatul iarăși se va naște!

Atunci, degeaba-n ziua sfântă
Se-apucă îngerii din cer și cântă!
Căci mințile ni-s foarte ocupate
Cu multe alte, mari și mici, păcate!

Degeaba îl slăvim pe Dumnezeu
Dacă apoi uităm de el mereu,
Și înjurăm cu foc de lucruri sfinte,
Călcând ades peste morminte…

Dăm acatiste, donații la biserici,
Uitând că preoții-s doar niște clerici.
E bine să-i asculți, dar mult mai bine
Ar fi să-l ai pe Dumnezeu în tine!

Iar asta-nseamnă astăzi să fim buni,
Să nu ne așteptăm doar la minuni,
Căci cele-adevărate vin din noi,
Și nu se sting ușor în vânt și ploi!

Și vă spun asta, culmea!, tocmai eu,
Care nu cred nici azi că Dumnezeu
E-așa cum e pictat, frumos, pe ziduri,
Bătrân, cu barbă, mantie și riduri…

Încă nu cred că le-a făcut pe toate
Și că, de fapt, e doar o… entitate
Că șase zile se spune c-a muncit
Iar în a șaptea zi s-a mai și odihnit…

Poate că eu vă spun aici prostii
Iar pentru unii, poate-s blasfemii
Însă eu cred că-i tipic omenesc,
De toate, și de mine, să mă îndoiesc!

Și asta, ce vă spun, nu-i vorba mea,
A spus-o bine-odată, cineva cândva:
Cât încă poți umil, să te-ndoiești,
Chiar și de tine însuți, tu trăiești!

Și chiar de te-ndoiești, tu crezi!
Aceasta e credința, așa te-ncurajezi!
Să nu poți crede pur și neșovăitor,
E o ispită, o parte din omul muritor!

Atât mă duce mintea, azi, pe mine
Și nu știu dacă-i rău sau bine
Se poate foarte bine să greșesc,
Dacă vă spun tot ce gândesc!

Nici la biserică nu prea m-am dus
Cum cred c-ați înțeles din ce am spus,
Iar dacă ăsta este un păcat fatal,
Atunci s-ajung la cazne, în iadul infernal!

Deși, după cum ne ducem traiul,
Nu pare că Pământul ar fi Raiul!…
Și nimeni nu s-a-ntors ca să ne spună
De… lumea-ailaltă, dacă e mai bună…

Și de-aia zic, atunci când mai gândesc,
Să trăiesc bine, atâta cât trăiesc,
Să-ncerc să nu alunec în păcate,
Sau, cel puțin, să nu le fac pe toate!

Aș vrea să fiu doar împăcat cu mine,
Că celorlalți le-am dăruit doar bine.
Și chiar dacă n-am practicat credința,
Măcar un pic așa, mi-am dat silința…

Iar dac-o fi… și-o fi… El, Dumnezeu,
Să-mi spună El când voi pleca și eu,
Dacă atâta vreme câtă am trăit,
Ce-am făcut bine sau cu ce-am greșit…

Căci pe pământul ăsta, toți greșim,
Ba cu știință, ba fără ca să știm,
Și nimeni dintre cei de-aici, nu poate
Să spună că numai el are dreptate!

Așa e lumea asta, așa a fost mereu
Cu toate astea omul, pricepe tot mai greu
Că pe pământul ăsta nimeni nu e veșnic,
Ci suntem toți o lumânare-n sfeșnic…

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share