Cenacul Alexandru Sihleanu – 24 Ianuarie 2019


NICIUN LUCRU DURABIL NU POATE EXISTA FĂRĂ DRAGOSTE

Sâmbătă, 26 ianuarie, ședința Cenaclului literar-artistic „Alexandru Sihleanu”,de la Centrul Cultural „Florica Cristoforeanu” din Râmnicu Sărat, a debutat, la cafeaua literară, pentru relaxarea spiritelor, cu un moment de divertisment susținut de același Matincă Costea, care în fiecare sâmbătă își face o datorie de suflet, pe un monolog de Sandu Anastasescu, Altădată la alegeri, un cuplet de George Mihalache, Păi se poate?!, un monolog, Georgeta la farmacie, culegere, a recitat poezia Hora unirii de Victor Tulbure și poezia Înalță-te frumoasă țară!, compoziție proprie și… aplauze, mai ales, pentru memorie, și interpretare.
A continuat lectorul de serviciu, Paulina Georgescu, cu proză, un fragment din viitorul roman Dragoste târzie: „Trebuie să ajung. Trebuie să prind acest tren, își repetă Norina în gând. Mai sunt câteva minute. Ea aleargă. Doar cu geanta pe umăr. Nu poate să întârzie. Știe că vor veni și alte trenuri, dar trenul acesta… trenul acesta e altfel. Nu poate să-l piardă. Merge într-o direcție unde nu o va aștepta nimeni. Nu ar avea nevoie să se grăbească. Ceva din corpul ei știe… Trebuie să se urce! Acum. Din depărtare se aude din ce în ce mai tare șuieratul locomotivei. Norina aleargă. Și gâfâie. În sfârșit! Ajunge pe peron. Vede cum trenul începe să încetinească. Nu mai are timp să cumpere bilet. Se va descurca ea în tren. Va cumpăra de acolo. Pune piciorul pe scară. Și urcă. În același timp coboară pe lângă ea o femeie. Pare răvășită. Mâinile lor se ating atunci când se țin cu putere de bară. Ciudat… tare ciudat… A fost ca un șoc electric, își spune Norina. În capătul scărilor ea se oprește și privește lung după cea care a electrocutat-o. O urmărește cum își târâie picioarele fără nicio direcție. Trenul pornește. În urma femeii un miros delicat de parfum. Norina o ia pe urma acestui miros. Intră în primul vagon. Nu mai e nimeni. Nimeni cu care să poată vorbi. Pe măsuța de lângă fereastra vagonului Norina zărește un jurnal. Îl miroase. O, Doamne! Același parfum întâlnit pe culoar. Tentația este mare. Ar vrea să deschidă filele lui. Să afle ceva despre femeia cu miros delicat de parfum. Poate un nume. Un număr de telefon. Ia jurnalul în mână. Se oprește. Cum să violeze intimitatea unei femei? Privește mai atent pe coperta jurnalului… Și vede scris un cuvânt… „Citește”! I se adresează imperativ. Femeia o aștepta. Pe Norina o aștepta. Acum înțelege de ce și ea a avut aceeași senzație. De a nu rata urcarea în tren. Se așază pe bancă. Și deschide jurnalul… Trenul se leagănă, iar ea se cufundă… Și intră în viața altei femei…
O săptămână de agonie. Stau întinsă pe pat. Cu laptopul în brațe. Din când în când mai mișc picioarele prin cameră. Răceala aceasta mă doboară. O fi un virus, îmi spun. Până și gândurile mi le stăpânește. Iar degetul rămâne încleștat pe maus. Deodată sună telefonul. Nu prea am chef de vorbă. Dar mă ridic. Și bâjbâi după el. Răspund. Asemenea unui copil bosumflat. Care nu are chef de-o jucărie. Și stau, și-ascult. Apoi îi spun… Nu pot să merg. Nu mă simt bine… Dar el insistă. Suntem prieteni și ne cunoaștem de mult timp. Nu-i place să-l refuz. O face pentru mine. Vrea să mă scoată din amorțeală. Mă simte. Căci doar acolo, în lumea aceea, mă simt eu bine. În rest… e vid. Un vid imens. Sunt eu. Cu laptopul. Și-atât. Iar vidul îmi pătrunde-n suflet. Până la urmă îi promit. Voi merge. Dar să-mi revin puțin… Mă îmbrac. Nu la întâmplare. Îmi place să-mi aleg cu grijă totul. Să mă sfidez pe mine. Să mă provoc. Încă mai sunt femeie. Deși sufletul mi-e amorțit. Mai mult de un deceniu… El a rămas captiv. În propriul corp. Un corp bătrân, dar care luptă… Luptă și speră că într-o zi, din laptopul acesta pe care îl ține în brațe, va ieși prințul. Să-i sărute sufletul. Și să-l trezească… Închid ochii. Și visez. O, ce n-aș da… să pot întoarce anii… Să mai trăiesc puțin… Din suflet îmi ies lacrimi. Pe față nu se văd. Dar lasă brazde adânci. Și ard.
Dragostea mea, dragostea mea… Te-aștept în fiecare seară la apus. Încă mai sper că dintr-o rază vei coborî. Dă-mi stropul de iubire. Doar o bobiță. Nu-ți cer mai mult. Atinge-mi sufletul. Trezește-l…
Mașina ne poartă pe șoseaua în flăcări. La orizont privesc cum soarele se pregătește să dispară. Un cerc perfect. Și roșu. Foarte aprins. Rămân blocată. Câtă splendoare! Mă pierd în această imensitate de culori. Pământiu. Gri. Și roșu. Pământ. Cer. Soare. Un trio de culori perfect. Mașina aleargă. Eu stau cu ochii pironiți pe cer. Apoi mă înalț. Și zbor. M-apropii. Și intru în cercul roșu. Curios. Nu arde. Pot să pășesc pe el. Înaintez cu teamă. Dacă mă frige?! Căldura în suflet încep s-o simt… Dragostea mea, dragostea mea… aici erai? Coboară…
Dar mă trezesc rapid din zbor. Mașina încă aleargă. Iar cercul roșu a dispărut de tot. Alături o doamnă cu sufletul blajin mă urmărește. Mi-a văzut zborul. Sigur. A înțeles. Mă ia de mână. Și-mi spune că nimic nu este întâmplător. Nici zborul din care eu mai înainte m-am întors. Apoi vorbim. De lucruri care nu se văd. Se simt.
Mașina se oprește în sfârșit. Ajungem. Și coborâm. Eu, doamna cu sufletul blajin, prietenul, șoferul. Înaintăm. Intrăm în sala plină. Și căutăm locuri. Pașii mă poartă mai în spate. De parcă ar zbura. Sunt în extaz. De ce simt sufletul că are aripi? De ce mă bucur? Mă aflu la o seară de poezie. Probabil locul… Locul acesta mă înalță. Și visele. Atâtor oameni. În lumina semiobscură zăresc pe cineva. O, Doamne! De unde îl cunosc? Din care timp? M-apropii. Și-i vorbesc. Până și glasul îmi este cunoscut. Iar ochii… Mi-i amintesc. Cândva eu m-am privit în ei. Dar când? În care timp? Îmi las în pace gândurile. Și sunt atentă. La ce se întâmplă acolo. De-acum eu îmi revin. Sunt eu. Tot fără vise. Fără zbor. Dar ochii, ochii aceia încă îi simt… Îi simt cum mă pătrund. Cum intră-n suflet. Dragostea mea, dragostea mea… Cine mă strigă? Cine mă cheamă? Dragostea mea, dragostea mea… aud cum îi răspund și eu. Mi-aud ecoul. În care timp te-ascunzi? Pe care nor? Te-aștept de un deceniu…
Mă cutremur. Simt rezonanța. E ca un fulger. Odată ce s-a descărcat te arde. Încerc să-mi stăpânesc emoția. Doar sunt bătrână. Emoțiile nu sunt bune. La vârsta mea. Apoi ne luăm la revedere. Vom merge fiecare pe drumul lui. Îi dăruiesc o carte. El vine înspre mine. Îmi dă o îmbrățișare. Îmbrățișarea lui mă arde. De ce nu-mi amintesc? De ce nu-mi amintesc în care timp?
Dragostea mea, dragostea mea…
E primăvară, dragoste… E primăvara mea. Stau în tăcere la fereastră… Și privesc. Privesc adâncul cerului. Cine știe, poate de acolo, de undeva vei veni. Cât de albastru și de senin este cerul! Pot să-mi reflect gândul în el. Este atâta tăcere în mine. Am ridicat chiar un zid al tăcerii. Un zid între mine și cer. Dar astăzi, dragoste… Astăzi vreau să ridic zidul. Vreau să țipe tăcerea din mine. Să spună „mi-e foame, mi-e foame de cerul albastru”… Deschid cu grijă fereastra. Nu vreau să se sperie gândul. E primăvară, dragoste. Și atâta lumină! În întunericul meu, am uitat de lumina de-afară… Am uitat că există și primăvară. Fereastra-i deschisă. Încet, las lumina să pătrundă în mine. Iar gândurile încep să vorbească. Ridic mâna spre cer. Doar un pic și m-apropii. Mâna toată a pătruns în albastru. Îl miros. Ce frumos miroase albastrul! Miros de îngeri. Miros de zambile albastre. Miros alb de ghiocei. Un amestec perfect de alb și albastru. Mă îmbată.
Mă pierd printre norii albaștri. Plutesc și visez. Te caut, dragoste. Te caut. Și merg. Și visez. Visez cum era primăvara când în alt timp o trăiam. Visez după iubirea aceea albastră. Dintr-un timp ireal.
Dragostea mea, dragostea mea… te chem și te caut… Cine știe… într-o zi vei veni…
Eu rămân mai departe blocată-n fereastră. Trec trecătorii pe stradă. Se uită. Se uită cum eu am rămas agățată. Stând într-un cot pe fereastră. Eu privesc cum albastru din mână dispare. Mă cobor brusc de pe cer. Aud forfotă. Aud glasuri. Și privesc mai atent. Pe pervazul din fața ferestrei… Doamne, ce văd! Un buchețel! Un buchețel de ghiocei albi. Îi pipăi. Mai mult… îi miros. Ei sunt aievea! Dar Doamne, cum au venit?! Îmi ridic privirea spre Cer. O rază mă încălzește la față. Zâmbesc și privesc. Privesc îngerul care pleacă. E primăvară. Și eu am început din nou să iubesc…
Dragostea mea, dragostea mea… Adorm. Și nu știu, nu știu… dacă cuvintele eu mi le spun. Sau din înalt, de-acolo dintre stele, ele coboară”. (…)
Și un material închinat lui I. L. Caragiale: „Ion Luca Caragiale este cel mai mare dramaturg român. Critica literară a remarcat excepționala înzestrare a lui Caragiale pentru comic în comedii, și pentru analitic (analiza sufletească, psihologică) în nuvele și în drama Năpasta. Deci, se vorbește de bivalența spiritului caragialesc.
A vorbi despre opera lui Caragiale în câteva cuvinte este greu. Izbiți de aspectul umoristic al operei, mulți nu luăm în seamă naturalismul lui Caragiale. Un naturalism radical, cu preferință pentru patologie și sociologie, cu preocuparea de explicație și metode exacte. Comicul aparent al operei lui Caragiale acoperă alte probleme serioase de psihopatie. Astfel Două loturi, deși înveselitoare pentru mulți, este o foarte serioasă dramă. În opera sa Caragiale zugrăvește moravurile acelor vremuri. Dar deputați agramați și comisari escroci există în toate timpurile. Există tipuri sociologice, precum există și categorii individuale, iar piesa de moravuri nu stă mai prejos decât piesa de caracter. Vor fi întotdeauna parveniți, care să folosească paiațerește formele în care au intrat de curând. Caragiale este un excelent creator de personaje. Pentru el au fost foarte importante numele proprii ale personajelor. În creația sa artistică ființa creată nu poate crește fără un nume- numele nefiind oricare, ci unul care să semene cu personajul. Așadar în funcție de natura fizică și morală s-au născut și numele personajelor. Ele având un rol determinant în creația artistică.
Astăzi chiar dacă societatea a evoluat, Caragiale nu a devenit inactual. Și, ciudat, parcă trăim într-o continuă repetabilitate. De Cațavenci și alte personaje. În ce constă actualitatea sa nu e greu de observat. Pe scurt, viaţa politică şi morală românească pare a se inspira, după 1989, ca şi în alte momente istorice, din opera lui Caragiale. Atitudinile şi limbajul clasei politice actuale seamănă izbitor cu cele din Momente ori din piesele de teatru, care descriau tot o tranziţie. Caţavencu, jupân Dumitrache, Trahanache, Tipătescu, cetăţeanul turmentat, Dandanache, Didina, Nae, lanţul slăbiciunilor, triumful talentului, Domnul Goe şi atâţia alţii nu mai sunt personaje ori situaţii literare. Societatea noastră e plină de ele. Eroii lui Caragiale se află printre noi. Să ne uităm în jur, deschidem televizorul, răsfoim presa, ciulim urechile şi-i recunoaştem. În încheiere vreau să-i spun… Jos pălăria, Caragiale! De-acolo unde ești, eu știu că ne privești. Și te-amuzi. Pentru aceste infinite personaje pe care societatea le-a întreținut și le-a perpetuat. Oare copiii și nepoții noștri vor scăpa de ele?” Inainte de toate, a dăruit celor prezenți două volume semnate Paulina Georgescu: Suntem două (poezie) și Imigrantul (proză). Ambele au văzut lumina zilei la Ed. Teocora, 2017. Felicitări!
„Am fost martorii unei lecturi plăcute, bogată în imaginație creatoare. Prezența frecventă a dialogului în lucrare îi conferă, fără îndoială, valoare literară, alături de felicitările de rigoare. Mă bucur, că după brăileni, ne onorează ședințele Cenaclului „Alexandru Sihleanu” și compatrioții noștri buzoieni. Sper ca acest fenomen să se repete.” (Matincă Costea)
„(Suntem două-Paulina Georgescu) La Cenaclu’ lui Sihleanu,/ Ce frumos începe anu’/ Și așa pe lună nouă/ Azi avem doamne… vreo două. (Improvizație) Viața se plimbă pe coridoare./ Putere să-mi dai Doamne,/ Am crezut că pot a-ți cere îndurare/ Între două lumi, altarul cu icoane. Pentru mine a fost o plăcere să o ascult pe dna Paulina Georgescu. (Mica Unire 1859-2019) Unirea s-a născut la Iași./ Purtăm azi cu mândrie salba,/ Parcursul o sută șaizeci de pași,/ Ea a crescut… la Alba. (Alexandru Ioan Cuza) Cuza domn în Principate/ Și al Țării Românești,/ Un nou stat, cu alte ștate,/ Azi trăim… doar cu povești. (Cuza și țăranii) Șapte ani cât a domnit,/ Țăranii n-au pătimit!/ Să ia aminte conducătorii,/ Ne lipsește… talpa țării! (Ocaua lui Cuza) Dacă ar fi azi să revină/ Cuza cu ocaua lui,/ Guvernanții după cină,/ Pofta și-ar mai pune-o în cui! (Mica mare unire) Unirile sunt totdeauna mari,/ Triburi și voievodate,/ Unirea ne-a făcut mai tari/ Și cea cu două… Principate.” (Dumitru Hangu)
„Am asistat la lectura unui text poetic. Este o scriere deosebită în care se îmbină realul cu imaginarul. Autoarea nu idealizează realitatea. Știe să descrie toate trăirile eroinei. Este o senzație stranie când vidul o înconjoară, când simte acut mediul înconjurător personificându-l: „Țipă tăcerea în mine”. Ea a valorificat două teme din literatura universală: cea a dragostei etern umană, a ideii unui cuplu pereche unde cei doi eroi sunt atât de compatibili și a fenomenului de deja-vu. Folosește tehnica jurnalului pentru a exprima mai pregnant extraordinarele trăiri sufletești, dovedind că și la o vârstă mai înaintată se poate trăi ardent, cu sentimente foarte puternice. Iubirea este descrisă ca o trăire maximă, la cele mai mari înălțimi sufletești: „Sufletul are aripi”. Cuvintele „dragostea mea” revin ca un lait-motiv, ele parcă vin să consolideze acest sentiment de iubire. Este o poveste de viață a unei ființe greu încercată, care simte nevoia de tandrețe și care a găsit ființa iubită ce-i poate oferi această tandrețe. Foarte des folosește metafore : „Visez la iubirea mea albastră”. Cât despre repetabilitatea acestei povești de iubire, trăirea în timpuri diferite a acesteia, este o temă care au abordat-o și alți autori. Închei spunând că între mine și autoare sunt afinități sufletești. Ea a scris Suntem două, eu am scris Un alter ego. A scris Imigrantul și eu Imigranta. Apreciez stilul d-ei, chiar dacă sunt propoziții scurte sau câteva cuvinte, au foarte multă expresivitate. Îi sugerez să facă un happy end pentru a da satisfacție cititorilor. Succes!” (Ecaterina Chifu)
„Astăzi dl Matincă, afară de momentul umoristic inedit pe care îl aștept în fiecare sâmbătă, cu nerăbdare, a venit dând dovadă de patriotism, cu un moment dedicat Unirii de la 1859, pentru care îl felicit! Legat de materialul dnei pentru Caragiale am o epigramă: (Miticisme) I.L.Caragiale/ Cel născut în Haimanale,/ Nu ne spune aforisme,/ Ci ne-nvață miticisme. Legat de fragmentul de roman, se vede romantismul și sensibilitatea trăite de autoare, prin frumoasele expresii, cum ar fi: „iubirea ca un fluture”, „zbor de fluturi”. Reiese din creația dnei că iubirea este trăită intens la orice vârstă. Referitor la iubitul din laptop: Azi e vorba de iubire,/ Rătăcită printre file,/ Însă fata e în top,/ Cu iubitul din laptop. În încheiere: Zbor de fluturi,/ Suflet, taifas,/ Cu alt suflet,/ Pierdut în visare./ Tresari inimă,/ La orice vârstă,/ Același fior, Dar și iubire. O felicit pe dna și chiar aștept romanul să văd sfârșitul.” (Nicolae Constantinescu)
„Am ascultat cu interes pe cei doi membri care ne-au prezentat materialele, ambii au ținut cont și de evenimentele care au avut loc în acestă lună: dl Matincă cu 24 Ianuarie, dna Georgescu cu I.L.Caragiale. Este bine că ținem cont și de evenimentele din luna respectivă. Îi mulțumesc dlui Matincă pentru că mi-a adus aminte de alegerile de altădată, de făină la unii sau însemnați cu creta. Referitor la lectorul de serviciu, dna ne surprinde prin valorile prezentului, ne propune și reușește nașterea unor noi stări. Prin creațiile sale ne leagă de tot ce este autentic, de esențial.” (Costică Drîstaru)
„Nenea Matincă azi l-a depășit pe Ion Finteșteanu. Cu mult talent a reușit să îmbine monologurile cu gesticulația. Felicitări! Dna Georgescu, prozatoare și poetă, cu mult talent, a prezentat azi câteva dintre creațiile personale. Am remarcat repetițiile care îmbogățesc proza, arătând cât de bogată este dragostea personajului, dar și frământările unei persoanecuprinsă de iubire. Expresii precum „roțile trenului dansează fremătând”, desfășoară în mintea mea, precum un film la TV, unde se desfășoară întâlnirea puștoaicei cu bărbatul iubit. Dna Georgescu a adus de la Buzău două dintre cărțile ale cărora este autoare. La prima răsfoire cele două cărți (un roman și o culegere de versuri) dezvăluie verva cu care scrie dovedindu-mi că autoarea posedă un mare spirit.” (Mihai Doina)
„Tema de astăzi mi-a readus din memorie o melodie: „Iubire, iubire am aflat cu uimire…” Pornind de la melodie la lectorul de serviciu, care m-a fascinat cu fragmentul de roman în care tratează o temă veche de când lumea, iubirea. Pleacă de la un prag al realității comun și anume citirea unor pagini de jurnal aflate într-un compartiment de tren. Prin modul cum a expus sentimentul de iubire, care vine din trecut și reînvie în prezent, expunere făcută într-un monolog interior, ne convinge că și atunci când suntem aproape de alzheimer, singurul lucru pe care îl scoatem la iveală din memorie este glasul iubirii. Te farmecă textul citit cu o voce caldă, care duce la o lentă plutire într-un decor de alb și albastru. Stilul direct, clar, fără prețiozitate, duce la o înțelegere facilă. Figurile de stil sunt puține și arena de desfășurare este o paralelă între trecut și prezent. Textul este incitant și te determină să vrei să citești pentru a afla continuarea. Simplitatea degajată în text este apanajul talentului, al trăirilor nemijlocite și a culturii însușite. O felicit și așteptăm continuarea.” (Georgeta Iuga)
„Pentru noi, bărbații, sufletul, psihologia și trăirile unei femei sunt complicate de înțeles. Cel ce citește acest roman va gândi și mai mult ce este și ce va fi femeia. Faptul că întretaie două planuri, fără să ne dăm seama, cu ale tinerei ridate, ne face să ne gândim că Paulina Georgescu nu este o simplă scriitoare, ci și poetă. Îi urez succes! Despre nenea Matincă numai de bine! Să-i dea Dumnezeu viață lungă, să ne mai binedispună o sută de ani!” (Marian Rădulescu)
„Un tânăr citea la bibliotecă o carte de poezii. Era pe vremea când nu se descoperise internetul. În carte a avut surpriza să găsească multe comentarii pline de sensibilitate pe marginea filelor. Pe o pagină a găsit numele și adresa autoarei acelor comentarii. I-a scris. A primit răspuns. Și așa s-a legat o relație de corespondență. Când tânărul i-a cerut o fotografie, femeia i-a răspuns că dacă se simte apropiat de ceea ce-i scrie nu are nevoie să-i vadă chipul. A sosit și vremea întâlnirii. Ca să se recunoască el avea să țină în mână o carte, ea un trandafir. La locul de întâlnire tânărul a zărit o domnișoară care îl privea insistent. Parcă l-ar fi așteptat, dar nu avea în mână acel semn al recunoașterii. În fața lui, la câțiva metri distanță, o bătrânică ținea în mână acel semn al recunoașterii. Tradafirul. Tânărul era dezamăgit. Privirile tinerei îl urmăreau. Cu toate acestea a plecat spre bătrânică căreia i-a spus că el este omul cu care schimbase atâtea idei frumoase. Femeia îi răspunde c-un aer nedumerit: – Fiule, nu te cunosc. Nu știu ce se întâmplă aici. Dar tânăra care tocmai a trecut pe lângă tine m-a rugat să țin în mână acest trandafir. Și mi-a zis: – Că dacă vei veni la mine să-ți spun că te așteaptă la cofetăria din colț. Povestioară, preluare Radio-România Actualități” (Dumitru Sandu)
​Sperăm, că într-o zi de sâmbătă, Cenaclul „Alexandru Sihleanu” să se bucure, din nou, de vocea și chitara învitatului special Manea Agheană. Dumnezeu să-l ocrotească!
Sâmbătă, 02 februarie, începând cu ora 11:00, lectorul de serviciu al ședinței Cenaclului literar-artistic „Alexandru Sihleanu” va fi Matincă Costea. Vă așteptăm, cu drag!

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share