Propoziții pretențioase – Ascei


Pasul pe loc. Prea departe de casă….
Am stat mereu așa, ca pe ghimpi. Motive de îngrijorare. Limitele de timp printre principalele cauzatoare. Nu în orice anoptimp. Vara și toamna, fiindcă-n primăvară abia dacă te-ntreba cineva dacă nu ți-e dor de-o mireasă, rudă de gradul întâi sau chiar ea-n persoană, nici ghiocelului nu-i era aminte să dea de veste vremii că e cam timpul să se îndrepte, nici clienților să descătușeze baierile buzunarelor ca să ne-apucăm zdravăn de treabă. Da-n toamna aceea parcă dăduse strechea-n toți, nu tu nuntă, nu tu lucrări, afară stătea să ne cam bage-n casă la hibernat. Așa că pe tanti Lina a acceptat-o tata cu ușurință: bani puțini per foaia de tablă, muncă multă, periculoasă, gata să nu și-o asume niciunul dintre noi, pălmașii și proprietăreasă fudulă. Mai că nu ne-a făcut asini în crizele ei de nervi, regizate, se jura pe toți dumnezeii că simpla privire către noi o aduce în pragul furiei. Femeiești, după cum ne șoșoteam când intra în casă. Și Tamba, pe atunci încă făceam împreună echipă tinichigerească, alături de Cristi și tata, o porcăia cum știa el mai bine, că i-ar face, că i-ar drege…. Că de-aia o apucau istericalele exact când să ne pună de mâncare sau ceream cele necesare montajului de tablă, zicea Marian, asuda, ne ataca verbal din orice, se-neca de parcă avea astmă, ochii-i deveneau aspri…. Nu stăteam să gândesc la prostiile înșirate nici de el, nici de ea – cu toate că am avut intenția să-mi asmut la rându-mi firea răutăcioasă, doar de ripostă, să-i zic vreo două și să plec, însă de-aș fi fost singur, Cristi nu bani, Tamba oricum n-a avut niciodată, eu, deh, în nevoie…, mi-am spus că-i mai bine să-mi astup gura și să-mi înghit cuvintele de ocară – rostul lamentării excesive s-a dezvăluit repede, după….
Tata nu discutase cu tanti… aflarăm, casa nou construită era a fratelui ei, întors la obârșii din ,,pribegia” în galeriile minei Motru, căpătuit cu o sumă frumușică din disponibilizările anilor de guvernare PNȚ-istă și probabil c-un adaos consistent din vânzarea apartamentului. Baiul Linei tocmai aici își avea izvoarele, că vorbise și ea cu tinichigiii, alții, și le promisese că vor evolua ,,la înălțime”. Ortacul își rezolva ultimele probleme departe de Oreavu, iar soră-sa se pusese cu cătănie pe bietele noastre răbdări, încercate la maxim. Și ce încercări! Acoperișul, suit la nivelul doi, după proiectul viitorului posesor, fusese asamblat astfel încât podul să-i servească de locuință. Gândurile lui, și-ale multora pe atunci, fugiseră la înavuțire din comerțul privat, la parter o pâinică, o berică, la mansardă patronul îmbuibat și mulțumit. Lucarne peste lucarne, hoarne-n dolii, pante abrupte și lungi, întretăieri ciudate….
După patru zile de chin și teamă să nu ne spargem țestele după vreun alunecuș neprevăzut și inevitabil am pus punct. Doar ce trecusem de pe spate pe față când tanti Lina ne-a spus pas, ne-am coborât de pe scândurile ,,azvârlite” peste asiză după cum le venise lemnarilor, se arătă liniștită, încetă să mai asude, să mai tremure ca puiul în aspic de ni-l preparau bucătăresele de la Poienița ca prim fel la Revelion….

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share