Propoziții pretențioase – Apide


Privesc spre palma stângă: semnul dispărut cu desăvârșire.
Acela. Altele, mai puțin importante, au rămas. Zgârieturi prelungi, împunsături, tăieturi. Lor părea să se alăture crestătura în palmă căpătată la Buzoianu. Pe domn încă-l am pe retină, un moșuleț subțirel, c-un pardesiaș maro, alb la chip, c-un surâs parcă cimentat pe chip, nelipsit. Am încercat să scap de imagine – îmi și desconspir scrierile, dar dacă Horia Vintilă a menționat același lucru de câteva ori eu de ce n-aș putea? -, însă revine cu o repeziciune de speriat, veselia-grimasă era aidoma capului de gips ce a poposit zeci de ani în vitrina unui pălărier local, între ale cărui buze gipsate și rânjite proprietarul s-a gândit să anine o țigară întreagă. Obișnuite toate. Tabla depozitată în holul din față, ceva scândură nouă, nefolosită, prin podul bucătăriei de vară – da, cam toți vecinii se gândiseră la evadarea dintre pereții casei, departe de intimitatea dormitoarelor, în deplină comuniune cu natura după doar o deschidere de ușă, dornici să aloce cât mai mult din timp soarelui și de ce nu, lunii în serile de vară -, plină încă de fuioare din ambra cea mai curată, ,,furată” din neatenție de palme și turul pantalonilor în zona anală. Era pe toamnă, când orice metal lăcrimează în zori de dor de soare. Urcuș în două faze, pe acoperișul unui hol, apoi pe cel principal, acceptabil pentru un echilibru stabil. Gata de…. Stricat. La operațiunea asta ne-am priceput întotdeauna cel mai bine. Suficientă dezgrădinarea primei bucăți, apoi începe dezmățul, cu întâmpinări de mici neajunsuri – fâșii încăpățânate să râmână una cu asteriala, mai ales în zonele inghinale unde-s copcite bine -, gata să se transforme-n catastrofe. Să nu-ncepi bine și să țâșnească sângele-tribut imediat, parcă nu-i a bună. Am tras doar, Cristi i-a aplicat o lovitură zdravănă la încheietură, cum aplic și eu de obicei, din zdruncinătură mi-a alunecat colțul, vârful s-a-nfipt în carne și-a urmat paralel cele două linii ale vieții ce pornesc din încheietura mâinii. Sămânță de pătrunjel pisată de-aș fi mâncat, apiol de-aș fi băut și n-ar fi curs atât de intens, atât de roșiatic. Și-acum? ,,Apasă, Cristi, să fac nod la cârpă!” Doar nu renunțam. ,,Dacă n-ai învățat carte!”, îmi replică. ,,Ai învățat tu, fraiere! Hai să-i dăm bătaie, că vine căldura prânzului și ne-nmoaie!”
Ne-am servit meseria cu credință, cuie bătute cu nădejde-n scânduri, reparații pentru încă cincizeci de ani, tablă priviștită una peste alta cu simț de răspundere. Vecinii de la capătul celălalt al străzii au… plecat câțiva ani după, încredințați că lasă la final o ctitorie bună și pentru alții. Puteau isprăvi cu viața de-atunci, în ultima zi de lucru puteam rămâne și fără bani, și fără angajatori. Un incendiu banal s-a stârnit în podul bucătărioarei de vară. Cu noroc n–a coborât mai jos de el, ar fi prăpădit bunătate de antal. Atunci mi-am văzut prietenul în acțiune, cum animă ostășimea, de la poartă până la focar, el însuși tulumbist, scărar, toporar…, omiprezent, el jos pe alee, el sus pe scară…, el… pompier.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share