Propoziții pretențioase – Aloea


Amari unii sâmburi de migdale. Îi culeg de pe jos fără teama că domnul Moșescu sau doamna Penca ar putea să ne zărească și să ne apostrofeze. Blând. Strugurii mai au puțin până să se coacă, dar nu-s răi la gust.
– Bă, ce criminal a pus tablă și-a distrus acoperișul?
Cineva a zis-o. N-am putut replica, argumentele mele ar fi fost neîndoios combătute. Da, suntem vinovați că n-am lăsat ploile să se strecoare cu ușurință printre limbile tocite ale șindrilei, să ajungă să plângă tomnatic peste cofele imortalizate în ulei. Și să n-aibă grijă, foițele de lemn dorm liniștite sub plapuma zincată.
În ziua aceea mă trezisem hotărât: așa nu se mai poate! Am deschis portița de la marginea castanilor încolonați, am urmat cărarea încovoiată și m-am postat în fața geamlâcului cu mâinile-n șolduri. ,,Trupa” începuse deja să se anime cu o jumătate de oră înainte și să se amuze copios de-acolo, de pe țuguiul casei.
– Tu și fetele lui Amper ce-ați rămas cu gura căscată! – tata.
– N-ai curaj, Fulgerică? Stai la soare, te bronzezi, nu ți-a ajuns ăla de la mare? se hlizește Marian.
Ce le păsa? Picioarele lor de mâță aveau lipici, ale mele luciu. Da’ io-s mai prost, trebuie să stau! Și-am urcat. Pâș, pâș, mai un cui în talpă, mai o agățare cu degetele, mi-am dat frica pe curaj, înainte! Din ziua aceea n-a mai fost nu pot, ci se poate, trebuie!
Ne pusesem în plan să decopertăm, să scoatem toată șindrila în speranța că dedesubt găsim un suport solid, ici-colo de retușat și înlocuit. Ne-am înșelat, meșterul lemnar al conului Moșu de la veacul XIX dresese busuiocul cu ce avea atunci la îndemână, căpriori de cireș, mai degrabă cusaci, și scândură din aceeași esență, mai curând furnir, îngustă, subțire și despicată după fibra trunchiului sinusoidal, ,,antic”. Așa încât am salvat ceea ce avea să devină casă memorială, lăsând aproape intactă asteriala, am vârât în găoacele lăbărțate cuiele de șiță, acolo unde intrau fără mare efort sau le-am îndoit în situațiile ,,îndărătniciei” intrării în matcă.
Prima parte învelită a fost acceptabilă, de bine, de rău, cu câte-o piedică de lemn la picior învelitul s-a desfășurat în limite normale, lateralele însă, dinspre vecini, Gheba-Ionescu, Chircu- Hariton, m-au făcut să exclam: ,,Aoleu, cum stai tu, mă, Mariane să închei?” Mie-mi zvâcnea aorta, iar el se maimuțărea aproape de creastă îngânând ,,tai-righi-righi-di-dai”-ul obișnuit, ca țiganii spoitori la joc, cu incisivii despuiați, dezveliți până la gingii sub mustață, își alipi tălpile goale vertiginos pe foi și-ncepu războinic, precum stăbunii apași, se transfigurase în unul neaoș după descântecul tătăresc, să atace coamele. ,,Tu încheie jos!” îmi zice, ,,Stai pe scară!” Devenise dintr-o dată serios, reprezentația lui îmi demonstrase că e nevoie de mai multă experiență decât de voința ivită așa, la mijitul soarelui matinal. Vrei, însă e necesar să poți. Să știi să poți.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share