Propoziții pretențioase – Alică


Sârbu, așa îi chema pe cei doi soți suciți de la Țigarete. Cartierul.
Pe la domn’ Bădică, gazda mea de la finele anilor ’90, mai poposiseră cântăreți, și Costică, și Marcel, atrași, dar presupun, de duhul Liviei Teodorescu, una dintre personalitățile Râmnicului de odinioară, prima stăpână a casei de la numărul 4 pe Amurgului. Muziciană. Autoare de manuale școlare de specialitate, am mai spus cândva, primitoare, după cum am prins câte-un zvon din îndepărtatele vremuri, ospețindu-și prietenii cu un recital pe veranda amplă, desigur, la final de săptămână în amurg, în mirosul tufelor de trandafiri ce-i stăteau de strajă. Amplasament ce mi-a servit ca atelier de mobilă și înainte de-a fi chiriaș pentru asamblat jgheaburi. Amuși, din toate câte le făcurăm atunci n-a mai rămas fir, casei i-au fost schimbate tablele ce le dădurăm un strop de vopsea, cărora le căutasem prin pod micile defecțiuni cu lumânarea, loc unde găsisem acele cărți bisericești cu neume scrise de aceeași, pe care le-am ignorat total imediat, azi ar fi fost comoară în mâini avizate, ciuciurele au ajuns la fier vechi, cotețul și magazia au fost rase…. Vine-o vreme pentru toate….
Amurgului, strada ce m-a luat de mic și m-a făcut mare. Căreia i-am oferit și genunchi beliți, și cap spart, coate julite, palme însângerate, lacrimi și veselie, spaimă și curaj. Nu toate lucrările au fost chitite pe îmbinat foi zincate, pe strada copilăriei, adolescenței și un dram din prima parte a maturității am făcut și desfăcut destule atât în curtea ,,proprie”, de împrumut cu chirie de la Igo, cât și-n ale vecinilor. Un meseriaș bun are căutare pentru toate cele. Despre tata vorbesc. El a dat cep butoiului cu clientelă, noi încă ne-nvârteam în cercul anilor mici, ne cățăram în prun ca popa-n amvon, ne scăpărau tălpile pe palul acoperit cu carton al magaziei anexă, ne agățam de crăci precum se anină maimuțele de liane, scobeam scoarța corcodușilor de ambre. Până-ntr-o zi când împins de curiozitate am pus mâna pe ciocan. Și dă-i! Vizavi locuia familia Arghir – Pe doamna am zărit-o chiar azi, ieșise la poartă, într-un ocol cu obstacole executat de tata în drum spre casă, împiedicat realmente de autovehiculele parcate pe ambele părți. Întrebări. Copchii ăștia or mai ști să meargă pe picioarele lor? Nu era strada mai largă, de-i băteam gardurile cu mingea la orice oră din zi? Nu se amăra cel ce o trimitea dincolo de ele, nevoit fie să strige, fie, în caz contrar, să escaladeze zăbrelele sau țambrele ce depășeau cu mult firele-i de păr ca alpiniștii un lanț andin, ori să amâne pentru a doua zi setul de posibilități. Mai ieri părea o joacă să sari repede după ce urcai soclul de beton, să te furișezi în grădinița de flori, să agăți din zbor și-o piersicuță în orice stadiu de dezvoltare și să te-ntorci imediat victorios. Astăzi e imposibil fără o jertfă textilă sau sanguină, supraînălțarea cu profile arcuite pe fiecare stâlp, conexate cu două șiruri de sârmă ghimpată, gândită de ginere și pusă în practică de echipa noastră, oprește toate tentativele de pătrundere. Dar cine să mai încerce?

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share