Propoziții pretențioase – Amide


Ferească sfântul să aluneci, dacă scapi cu viață totuși, riști să te transferi ordinului apode, specia amibă.
Cât am fost copil am experimentat tot soiul de lucruri, cu Gabi Ionescu am lăsat apter un ditai calul-dracului, alergam bezmetici pe seară rădăștile ce coborau din salcâmii domnișoarei Marioara și se năpusteau spre scăfârliile noastre, ca mai apoi să se refugieze în salciile domnului Tabacu, invadam cireșii amari de la Grădiniță până la prima înjurătură și prima piatră aruncată spre noi ale lui Ștambei….
N-am să dezvălui tot, angro le-am așternut pe hârtie în romanul ce încă așteaptă corectura finală, tipărirea și… lansarea undeva în 2019. Anunț când o să apară. Curtea doamnei Eugenia se dezvăluia la un salt de puști mai puțin crescut, cu privirea de-o clipă peste stinghia gardului galben, al ei, fiindcă soțul părea deseori piesă de decor, relaxat pe șezlongul cu pânză la moda anilor 70, cu dungi late verzi și roșii, culori discrete atinse de patina timpurilor de vară, cu o carte în mână, ispitind mereu treburile gospodărești să mai zăbovească. Dânsa era în toate, piață, mâncare, grădină, spălat și grija unui frate sărit de pe fix. Mă amuză și-acum la rememorare figura lui ruptă parcă din revistele umoristice, caricaturială, cu nasul coroiat, cu basc și sacou sau balozaider – am prin caiete o ,,făcătură” din clasa a X-a, o schiță în creion mov cu două capete de pirați stând față în față, nasuri după calapodul acestui ,,jandarm” de stradă, ispitit să se înfurie, cu vrere ori fără, până la violența ,,domestică” de-a-și găsi țintă la aruncarea pietrei în oricine-l deranja. Dar asta când era pe-acasă și nu poposea la spitalul Săpoca, ajuns blazonul nebunilor de pretutindeni. Avea cuibușorul lui, anexa ultimă, în prelungirea casei, o cămăruță…, o magazioară fără geam, doar cu ușă, neagră tuci – Tii, ce m-am chinuit să-i prind adevăratul nume din zbor! Costel! -, mă mir iarăși, ca și-atunci, la montajul și reparațiile de jgheaburi, cum putea locui mai rău ca animalele. Nici nu putea fi altfel, după ce primea zi de zi în cor sau răzlețit expresia ,,Ștambei, băiatul popii, băiat de covrigar!”, la orele intrării și cele de ieșire de la gimnaziu, se transfigura. Țâșnește sângele pe aortă, domnule, năvălește în creier, începe să apese pe rețelele cu inervații, apare primul spasm, al doilea și organismul derutat clachează, de apnee nu scapă cu niciun chip, devine aprig, caută să se apere cu mitra primordială…. Apela la orice putea deveni proiectil în dibacea-i mână stângă, țintea, își lua avânt ca aruncătorii de suliță, cu mișcări de brațe ample și lovea. Să te ții, amice! În majoritatea cazurilor ,,olimpicul” primea punctaj maxim. ,,Succesul” ratei de 98% se datora impulsului, cu cât mai mare întărâtarea, cu atât mai mare precizia: ferea, picioare!

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share