Spații culturale nr. 59 – Râmnic, mon amour!


Pe străzi nu prea mai miroase a prăjeală, șaormeriile încearcă din răsputeri să supraviețuiască, așa cum fac și pizzeriile, și cele trei sau patru cofetării și, probabil, și singura cafenea din târg, impropriu numită așa, fiindcă acolo una se discută/ se spune și alta se bea (cum îi zicea, pe timpuri, Arghezi lui Gheorghiu-Dej: Tovarășu, matale una spui, alta fumezi!). Nici prin preajma blocurilor nu se mai simte mirosul atrăgător de câini și muște al rântașurilor, ori al ciorbelor, ori al fripturicilor, semn că lumea a trecut la regim sever: de, oraș de bătrâni (tinerii au plecat la lucru afară și nici gând să se mai întoarcă) supraviețuind cu ceea ce găsesc în sacoșa cu medicamente suferinde rău de aritmie (da, și medicamentele se pot îmbolnăvi de accelerări și scăderi de ritm la compensare, mai ales în preajma campaniilor electorale).
Orașul își târăște cum poate bătrânețea, din spital în spital, din antecameră de cabinet medical în coadă imensă la policlinică și retur. Dacă vrei să iei ,,pulsul națiunii”, acolo trebuie să te dduci, în sălile acelea cu miros de dezinfectant și transpirație (plus o adiere de formol), unde, eternizați în scăunele de plastic, pensionarii interminabilei perioade de tranziție a patriei (tranziție de la comunism spre nu se știe încă ce) fac politică subțire, cu dedicație, în funcție de numărul de lei cu care le-a crescut pensia și, neapărat,în funcție de ,,antene”, cu programele lor de spălare în masă a.creierilor.
Nu-I pendionar care să nu caște gura la ,,jocurile de.putere” talkshowiste, dătătoare de nervi și permanentă stare de ostilitate. Uitând complet că, la urma-urmei, toți suntem români și că puțini sunt cei o idee mai fericiți decât alții, bieții pensionari sunt capabili de agresiuni verbale sau cu bastonul din dotare în caz că interlocutorul critică, Doamne-ferește, vreun paetid aflat la putere, agreat de putere ori situT în preajma puterii și așa mai departe. La preț de o șaormă, de-un covrig, de-o excursie moca la moaște și pe unde s-o mai nimeri și-o trebui, e ușor să-I cumperi pe cei mai obișnuiți cu anormalitatea bolilor de tot felul, decât cu starea de lucidă cumpănire aceea ce se petrece zi de zi și noapte de noapte pe plaiul nostru mioritic.
Orașul cu toate acestea, își păstrează lâncezeala funciară, melancolia fără leac, aerul dulce patriarhal cu căsuțele colorate, cu străduțele împărțitw între mașinile parcate.neregulamentar și cele câteva zeci de maisanezi letargici ziua și ostili noaptea, cu parcul din care ieși albit de ,,noroacele” pe care ți le trântesc în creștet cârdurile de ciori urbane. Rareori, liniște stradală este spartă de un claxon nu ci e știe ce agresiv, de câte-o frântură de manea în trecerea rutieră, de câte un lătrat, de câte un cuvânt spus pe un ton mai ridicat. A trecut multă vreme de când n-am mai auzit râsete pe stradă. Nici copiii nu mai râd, nici nu mai vorbesc între ei când trec, tot mai puțini, pe trotuare, cu căștile în urechi și cu telefoanele în mâini, apariții fantomatice, parcă desprinse dintr-un film SF post apocaliptic. Nici adulții (puțini rămași în târg) nu prea mai vorbesc între ei, nu se mai bucură zgomotos când se întâlnesc, din întâmplare, la o piață, pe vreo stradă, la vreo farmacie. Se prefac doar că-s grăbiți și preocupați de altceva, ca să se întoarcă la ceea ce a devenit normalitatea î singurării voluntare.
Da, orașul tace din ce în ce mai mult. Și nici nu poți să spui că prin el nu mai miroase a nimic; de fapt, miroase a prăpăd, a tristețe și a moarte; o fi din cauză că Dumnezeu se uită de multă vreme în altă parte, în ciuda celor douăzeci și ceva de biserici din târg.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share