Propoziții pretențioase – Alaun


Simplu, atât de simplu!
De un alter ego n-am avut nevoie. O înfrânare, o renunțare, din acestea am practicat, mai rar, e drept, dar pentru bunii prieteni, lor le-am dat răgaz să-și revizuiască pornirile, am lăsat timpul să meșterească așa cum numai el știe să sucească mințile și să le aducă pe căile…. La momentul potrivit am deschis gura. Totuși, de ceva vreme am amuțit, spaimele și fricile, nu identice cu ale lui Titel (Am mai zis-o vreodată? Parcă….), nu-mi mai inspiră nicio silabă, teama că apatrida apartenență la cetățenia marelui stat mondial, implementată de aproape o triadă de cincinale, mă bântuie zilnic și în loc să am o alenă la temperatura corpului, mă trezesc cu un fior algid și o algie exact în suflet, fără nicio speranță de remediere, nimic și nimeni nu-mi vor mai putea alina durerile, racul ce s-a agățat de inimă pare un pumn de alice înghițit pentr-o senzație de moarte. A omenirii. A umanității. A păsării. A bunului simț și recunoașterii. Că fireasca departajare pe ani are un sens.
Uite că nu m-am putut ahtia după ceva-urile altora, nu mașini, nu prea măriri, nu vizite continentale și nici deplasări de vatră definitive, nu politică, nici evlavie, altei cauze m-am făcut aliat.
La Râmnic, în sala de spectacole, de când lumea și mai ales pământul sărat, se vine cu întârziere, se murmură și nu se închid telefoanele, ba se mai țin și pe post de lanterne, se vrea pe primul rând, se postează oricine în fața scenei cu ecusoane închipuite de fotografi și cameramani, se trântesc uși și mai ales se obstrucționează sunetistul. Se minimalizează fiecare efort artistic ce trece de vârsta buletinului și se maximizează haotica apariție în lumina reflectoarelor a copiilor abia ieșiți din fașă.
Fusese luni, o zi oarecare. Ce mi-e centenar, ce mi-e expoziție, ce film artistic și ce conversația pe messenger. Egale. Și asta dintr-o senzație alimentată de educația apartenenței. Sunt doar ale lor șoselele, ale lor parcurile, a lor este primăria, gara și spitalul, cimitirul și poliția. În fapt ale nimănui, parafa și semnătura de proprietar, dacă le veți căuta, nu le veți găsi. Activitate importantă. Așa o văd cei care o antamează. Cei care au făcut odinioară din cultură altar, cei ce alocă spiritului și cunoașterii, mai ales de sine, o parte consistentă, acei ce pun artei un caracter aldin, inșii, căci mulți o fac atât de umil, plămădiți cu aceleași alele, gene alese.
Păcat că dascălii nu au măcar din puținul cromozomial al artistului, și-ar da mai lesne seama că o turmă de elevi adunați din ogrăzi diferite behăie un algol la școală, și altul dincolo de ea. Că scutirea de oră condiționată le conferă ocazia ieșirii din cochilia conformismului. Trecut? Viitor! Că 1918 le-ar putea spune ceva.
Da’ suntem nebuni să împingem lucrurile atât de departe, până la a crede că un copil, bine sesizasem și eu, dar și amicul Marius, este ceea ce n-am reușit nici noi să fim. Persoane cu discernământ.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share