Propoziții pretențioase – Ajură


Strică dac-om discuta puținel de meseria…? Încerc să adopt un stil mai hazliu descrierii tinichigeriei, o mai veche povestioară despre o zi obișnută de lucru a stârnit haz câtorva prieteni.
Deloc ușor să iei o bucată de tablă și după nevoile clientului s-o mototolești în fel și chip. Mai ales după dimensiuni diverse. Mulți merg pe mâna șablonului, l-au ticluit cândva cu migală, i-au dat o gaură și l-au agățat în cui, la următoarea ,,ședință” de lucru, chiar dacă a prins o mâzgă verzuie, asemenea tuturor obiectelor dintr-un atelier unde soluțiile decapante colorează orice metal în tonuri de alamă coclită, copiază piesa cu precizie. Una relativă. Numai că timpurile se mai schimbă și modelele cu nuanțe de apă de litoral se fac tuciurii tot zăcând pe perete, în zadar așteptându-și uzul. Vremurile noi au renunțat la clasicele căzănele, înflorate și îmbobocite, la ornamentele de colț tăiate în falduri, cu numeroase găuri de dorn și tăieturi superficiale de preducea, cum se ajura odinioară, mai va! La ce-ar mai putea ajuta o asemenea ,,floare”, rezistența unui jgheab, acolo unde pereții se întretaie în diferite unghiuri, se rezolvă cu un mic triungi isoscel-dreptunghic, lipit discret pe interior, un ștraif de tablă ce prisosește altor forme.
Ehei, ce chef de vorbe contradictorii în anii trecuți, ce ceartă! S-ar fi auzit două sate mai la vale răcnetul nostru de proprie dreptate și acum, la Valea Salciei. Ne-au eșuat, însă, tentativele de conflict. Motive ar fi fost. Că o măsurătoare a fost greșită, hai, două, ce scântei ar fi sărit din capetele noastre tari și drepte. Corecte. Unul învinuia, iar vizatul s-ar fi jurat că n-a greșit o mișcare. Terțul mediator? De unde, destabilizator! Darul oricăruia dintre noi, na, moștenire de familie, nu ține de calmare, de aplanare, ci de întărâtare, până când rărunchii ajung să dea sufletul afară. Albie de porci, injurii de se cutremură până și cei ce n-ar fi crezut în ruptul capului că așa oameni harnici pot debita atâtea vulgarități.
Pățanie mare pe fundătura Brâncoveanu. Casă mare, mansardată, grea. Periculoasă din pricina pantei abrupte, scândurii bătute cum nu trebuie și lipsei unei căi de acces facile. Nu rețin exact pentru ce am început să fiu trivial, eram pe unul dintre capetele acoperișului, gata să explodez. Ultimul rând de tablă se pune cel mai greu, ca de altfel și colțurile, dar cel din urmă totdeauna îți dă bătăi de cap. O dată în privința dimensiunilor variabile, jos e una, la mijloc alta și la capăt, în creastă, în niciun mod logic, aiurea cu drumul. Acolo, unde riști să-ți rupi picioarele, dar mai ales gâtul, dorește proprietarul un hornișor. Mic și hâit, cât să o ia apa la vale anapoda. Străpungere de acoperiș, drujbă năbădăioasă, încercări de pornire nereușite, încleștare de mușchi pe brațul drept. ,,Da’ punem și cărămida, că cine se mai urcă?” Acesta este momentul decisiv, aici pornesc năvală cuvintele de facere. Ghinionul ascultătorului, cine îl pune să aplece urechea…. Dacă totuși alege…. Să le suporte, nu îi sunt adresate. Mii de scuze, un ban nu-ți mai face caracterul, din băieții ăia cuminți ai lui domnu’ Sandu, am ajuns…. Golani.
Le și turnasem în ritm alert și susținut c-un glas furtunos, de sus dădea să pice-o ploaie…. La Valea… nu stropii erau amenințarea care ne trăgea de mânecă să dăm în trap, ci drumul de căruțe, alias șoseaua județeană Buda-Râmnicu Sărat.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share