Propoziții pretențioase – Agonă


Rezist eu, să reziste lumea toată, conceptul atâtor forme nu-mi aparține.
Se agăță de mine ca scaiul ,,Nu mai vin!”-ul, la fiecare curbă așteptam nenorocirea iminentă să ne facă pietoni. ,,Se rupe-n două mașina! Mergi mai ușor.” Da’ cine s-asculte? Și cum să mi se împlinească doleanța când ,,Mai încet!” făcea motorul să înghită în sec benzină, brusc să se oprească și vai de soarta mașinii căreia-n urcuș trebuie să-i pui stop, repornirea, dacă n-ai experiență, devine imposibilă. Înapoi! Avânt cu-a-ntâia. Altfel doar rugămințile la Dumnezeu mai pot să te ajute să ieși din impasul automobilistic. Revin cu hotărârea că în locații fixate la altitudine și prin păduri seculare județene nu mai calc, fiindcă primejdiile îmi dau un sentiment permanent de insecuritate. Sunt contrat. ,,La… ăla, cum îi zice, n-ai mers, nu ne-ai dus tu?” – tata. ,,Unde?” – eu. ,,A, la Fișici!” – tot eu. Era aproape de adevăr. Dracu-n praznic și caprele înșirate pe panta abruptă a dealului ce încheia și porțiunea de drum cu bitum, și localitatea, cornute și unii, și altele, puteau fi bifate și de această dată, cu singura diferență că acea scurmătură de la budaci, sau budiști, după o titulatură acordată unui confrate, se așternuse-n călcătura cauciucurilor de căutat calea Văii Salciei. La-nceputuri. Mai încolo…. Cu mila cerească. Falii în lături de-atâtea puhoaie ce dau năvală la prima picătură de ploaie, serpentine de categorie A, bolovani ce-ți testează scutul, hârtoape…. Liniștite toate-n buricul satului.
Ajung la destinație. Ajungem. Frig pentru mâinile goale ieșite din tricou. La munte-i binevenit un buștean băgat seara în sobă. Curte îngăduitoare. Acareturile asemănătoare cu a unora la care meșterisem tot așa, jgheaburi. ,,Păi, suntem neamuri.” Șopron cu masă de gater, cramă cu spațiu-n pod pentru lucernă…. ,,Bă, Cristi, da’ mănâncă oile de-astea uscate, la iarnă?” ,,Ia să vezi ce rumegă! Se ia-n furcă, se saltă de câteva ori, se răsucește, știi, cam cum afână nașu’ acu’ treij de ani la oi chiar de nunta lui Viorel, că deh, o fi fost ea sărbătoare, da’ animalul nu rabdă de foame… Delicatesă!” Doar musca o auzi, bâzâind ori în cazul nostru albina. Câteva roiuri înstupate lângă frontul nostru de lucru. Și cucul. Și Cucu, trompetistul, în zile de sărbătoare, suflând în alama trompetei nu de disperare ca însoțitorii de fanfară, ci de fală personală și-n numele celor ce l-au tocmit, să vuiască-n șapte sate vestea de însurătoare. Sau de ultime ore de stat pe pământ, cu jale.
Gând bun de treabă, să terminăm și până-n amurgul lui septembrie să ne înturnăm la căși. Gând bun și la dânșii, că omul spor n-are fără o-mbucătură, n-apucarăm să ne desfășurăm în ritm meșteresc deplin că furăm poftiți la masă. ,,La alții s-o ajuna vinerea, la noi să știți că se mănâncă zdravăn de dimineață!” Și ne-am așezat. Sub neașteptata umbră a unui dud. ,,Ei, hai, de când aștept să epuizez din ,,aguzi”, din cei înșirați în dicționar la rând! Na, că le-a venit timpul!” Pomului însă îi lipsea fructul, aguda. Spre fericirea noastră că nicio omidă nu ne va fi invitată nepoftită în farfurie.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share