Propoziții pretențioase – Agave


Albim. În fiecare album foto, pus la dispoziție de colegul Petrică, pe unde îmi regăsesc mutra mă văd albit, și nu-s singurul.
Multe nefăcute. Între-atâtea emoțiuni n-a mai încăput una pentru hotarul de peste Pacific, însoțitorul nostru prim de bord nici măcar nu s-a-mbarcat, avea o altă navă de căpitănit, secundul, modest, leaturi, parcă din luntrea lui Creangă, abia dacă se ajută pe sine la frecușul punții, platforma cu platane, aiură dintru început cu niscai folclor de masă, de parcă ne adunasem pentru nuntă. Și intenționa s-o țină ,,tot așa, așa, așa…” cu ,,Foaie verde trei alace/ Am mândra cu vino-ncoace!”, ca oricare dintre acei akâni autohtoni ce umplu urechile de sărbătoare doar cu horicele și sârbuțe de pe și pe splaiurile buzoiene. Cu-ncercări de transhumanță spre alani, next generation și cretani. S-a marcat astfel eșuarea inițiativei, naufragiul convorbirii transoceanice cu năzdrăvanul coleg Miu, dar n-a lipsit de pe buzele doamnei Bunea, intransigenta profesoară de fizică din anii ’80, afabila și joviala pensionară de astăzi, numele-i fiind asociat cu al talentului deosebit, remarcat și în partea plastică, a desenului. Regretabilă, în aceeași măsură, lipsa soților Baciu, cuplul agată pentru puținii dintre noi, elevii angrenați în lumea artistică, dar și mai și neprezența dăscăliței de literatură română, de la care așteptam acea interpelare când înainte-i se năpustea câte-un îndrăzneț întârziat la oră: ,,Hai, dulăilor, ce mai așteptați, săriți pe mine!” O invitație indecentă la decență!
Lumea, colegii mei, totuși, mulțumită. Micile inadvertențe s-au dat uitării, unii nici nu le-au băgat de seamă, abia au mai putut să ocupe locurile rezervate ospătării de atâta rupt de picioare. Și s-au rupt și din guri cuvinte după câtă emoție a înmagazinat fiecare pentru cei 31 de ani, tuturor le-am simțit la propriu pulsul și bătăile de inimă, în sufletul fiecăruia stătea cel puțin un ghemotoc de spini ca ai plantei de stă titlu, agava, unii-au devenit albii, altora li s-au făcut buzele ca după mâncatul de agude, iar restul au pus în obraz atâta roșu-alait cât să se simtă iarăși ca-n trecuții ani de liceu ieșind la tablă. Cum să-i lași singuri, să nu-i ajuți, să nu le dai din curajul tău nebunesc…?
Am destul și s-a transmis pe linie paternă. Cât să dureze de la 3-4 până la fix șapte? Exact atât cât să dai parfumul de alcov pe-o zi de muncă la Valea Salciei. La capătul pământurilor râmnicene. La…. Cunoșteam prea bine terenul, accidentat, acceptat până la limita intrării în panică doar pentru câteva priveliști de-o sălbăticie rară, un puț secat cu cumpănă, fagi, brazi, măceși, ici-colo un agriș rătăcit, o culme după sinuoase drumuri pietruite, un coborâș abrupt…. Speram, după naturalețea asta uneori de nedescris pentru civilizația cotidiană în termeni idilici, că nu-mi voi repeta la nesfârșit ,,Cine m-o fi pus să merg?”, patru kilometri îi iei și la pas lejer. Dar am avut ghinionul…. Să constat că nu porțiunea ultimă de drum îmi va smulge vorbele pucioasă, de iad, ci asfaltul de Buda, și mai înainte, ras, el împreună cu treizeci de centrimetri de lut mocănesc din calea noastră. Frumoasa localitate părea, la fel ca Dj-ul, albiu ca mine la păr, din alt secol. Geaba case ferchezuite, zidiri de piatră la poale, garduri cu ștaif, primărie boboc, ulița principală părea răvășită de răsculații de la 1907 ori obuzele lui 1918, amintirile mele la fel, zăceau ucise pe scaunul din dreapta….
Decât așa, mai bine-i puneau alcan și-i dădeau foc. Decât așa, o mână de oameni cumsecade între două sate invadate de etnici romi, suprapopulate în mai puțin de 20 de ani, mai degrabă șterse de pe fața pământului. Românesc.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share