Propoziții pretențioase – Adulă


Vom supraviețui. Nu cum ne-am fi dorit, cum lesne păreau să capete direcție toate mersurile drumurilor noastre. Muții pot comunica și pe timp de noapte, îngăduitorul video-messenger le preschimbă-n digiți sensul semnelor și le trimit oriunde pot fi tălmăcite. Nu departe de azi va fi ticluit aero-softul pentru studioșii elevi percuționiști la rece, două bețe și-o translare de ritm în cască. Nu mâine se va termina bunul simț, deunăseară un student a căutat preț de câteva compartimente până spre mine îndrăzneala de-a mă înștiința că pot ședea în habitatul lor pe un loc eligibil. În tren, bineînțeles. Nici poimâine nu se întrevede o schimbare drastică de la astfel de obiceiuri culese pe calea ferată și implementate textual pe calea asfaltului străzii Păcii în plină beznă.
Bine-ar fi ca toți cei întâlniți ocazional să fie la fel de galanți, măcar de-ar adera unul dintr-o sută la jumătate din eticul de odinioară. N-ai mai fi pus în situații jenante și ți-ai pierde…. Aventura noastră nu se putea încheia decât tot într-o notă discordantă, afonă, în raport cu armonia unei călătorii fără incidente. De la ,,Nu-ți dau!”-ul adresat feroce, dar corect, taximetristului, s-a ajuns pe calea Facebook-ului la ,,Ai ceva la mine.” Cartea de identitate rămăsese zălog, din întâmplare și mult prea multă enervare, pe bancheta din spate a mijlocului de transbordare de la aeroport. Reperată ca ,,nulă” și recuperată după două zile. Era clar, Dan era cu chiejele rele, însă doar pentru el. Celelalte chestiuni nu-i pot fi puse la socoteală. Par examplu returnarea chitărilor în România. La fel de greoaie. Am numărat la bagaje pe bandă, am suportat locul unde te afumi, un gârlici de termopan din apropierea zonei ce trebuia să ne pună în posesia obiectelor de cânt, sperând să ne aerăm cât mai curând în atmosfera periferiei bucureștene, am fost nevoiți să dezbrăcăm ultima dată dezgustul și lehamitea pentru a saluta de ,,rămas bun” aezii populari ce ne secondaseră la anumite momente, ca niște veritabili emuli, chiar dacă noi nu ne propusesem să participăm la nicio întrecere cu dânșii. Am așteptat parcă o veșnicie.
Ar mai fi ceva de spus? Poate despre neînțelesele căi ale domnilor aeronauți. Faptul că până la urmă, absolut toată suflarea călătorească a ajuns să împartă aceeași lungă sală, marcată din loc în loc cu literele și cifrele arondate unei treimi din bilet. Vă povestisem ce agale înainta coada de la verificările de buletin, cât de tare mă agasă interminabila căutare a porții de intrare în avion, ce spaimă putea sădi în sufletul oricui câte un agent din partea agiei aeroportului, cum te poți agita din scumpetea shop-urilor, de parcă ar vinde agate, nu produse de larg consum, ce ți se poate întâmpla când te agață câte un partener de gașcă artistică până să-ți pierzi nu numai borseta, ci și capul, cu ce manevre agile te-mbrobodesc, doar, doar or ieși ei c-un moț mai în frunte, cum se poate transforma o agapă amicală într-o rampă politică, dar de sorginte rural-electorală…. Despre afișe surprinzător de coincidentale.
A! Nu v-am spus că față de transportul feroviar românesc, cel aviatic belgian pune la dispoziție prize de alimentare la 220, chiar și Usb în scaunele de poposire până la ora când se face anunțul cursei. Că până și ,,parașutele” se-ncarcă cu energie electrică din același loc. Vreo patru… domnișoare.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share