Propoziții pretențioase – Adiam…


Planez cu centura pusă….
Doar necunoscutul picajelor nesfârșite ștersesem de pe lista cu senzații noi, în avion numai fețe…. Unora li se aprind beculețele în cap, nouă deasupra. Televizor în revizie, tremuriciuri mai blânde ca pe șoselele de-acasă, femei de ,,serviciu” mai puține ca prima oară. Una. Necoaptă. Parcă nu din lotul top modelelor, aidoma perindatelor pe retina-mi dornică să se adape măcar o dată-n viață la izvorul cu ,,îngerii lui…” Icar. N-au lipsit inșii acuți în glas, cel de lângă mine, vecin și la prima îmbarcare, s-a dedat la aceleași glume undeva spre coada avionului, alături de vreo câteva muieruști cărora le smulgea un fel de chirăieli, nu râsete autentice, ca răspuns, probabil, la timbrul lui semirăgușit de eunuc.
Găsisem soluția. La viraje și picaje mă aplecam cu corpul aproape zece grade în față și dispărea parțial vertijul. Îndreptățit să nu pot adora iremediabil cilindrii cu foițe de aluminiu-nfipte-n părți și-n dos. Trepidațiile n-au contenit. Două ore transformate-n patru după fusurile orare de permanentă alertă ce m-au făcut să uit ce s-a servit la cină, rămas doar cu amintirea bobului de fasole matinal de la prima ridicare în aer, acrul esofagian caracteristic unui bol alimentar făcut ghem în stomac, din ale cărui componente nu lipsiseră oul, untul și gemul în porțioare minuscule. Așa mă ia în mașină, se întorc mațele pe dos și-ncep să-mi trimită semnale gastrice de refuz. Vă închipuiți ce va să se întâmple în avion. De aceea am renunțat o bună bucată din viață la salatele de beouf și la castravetele murat extras borcanului ori butoiului pentru înfrățirea cu fasolea, iahnie bănuiesc a-i zice, în palatul papilelor gustative. Acrea mama… mamă-mamă! Acrim și noi cucumărul, da’ nu ne iese, unii au însă metode speciale și nu-i de uitat un bucătar de prin Giurgiu, lăudat de fanul local numărul unu al lui Geambașu, nea Balaban, ce dădea o veritabilă murătură în doar cinci minute dintr-un exemplar abia cules de pe vrej. Sar de la una la alta, așa cum fug și gândurile de neputința evadării din starea de vertij: pe bac nu mi-e bine, în automobil prima curbă îmi scurge sângele din obraji, iar avionul… mă ucide fără posibilitate de evadare. Înot satisfăcător, m-aș putea rostogoli pe șosea la o adică, dar de zburat n-am reușit încă să învăț. Cum să adori o astfel de călătorie, la finalul căreia, declarat mulțumit, să aplauzi frenetic? S-o adore….
Până la înserare am numărat șuruburile aripei stângi, peticele, defecțiunile și cum adiem ca o frunză-n vânt noi și ele la fiecare hop atmosferic. ,,Avantajul” celui de la fereastră, teama lui n-o au ceilalți, dacă trece la aterizare, nici cu adusa porție de suc, apă sau vin nu se ameliorează, cu pliantul făcut evantai mă aeram în van…. Doar vocea stewardesei vârstnice mă vrăjise pe culoarul București-Bruxelles, avea acel ceva…. Ar fi făcut o carieră de succes la radio sau în televiziune. Până și instrucțiunile pentru cazurile de urgență păreau o poveste, cuvintele curgeau, indiferent de proveniență și uz, ca niște incantații, nebănuind că există undeva la capătul culoarului un mim ce descrie admirabila narațiune bilingvă. Observat târziu, de tot râsul, cu o gestică exagerată.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share