Propoziții pretențioase – Aril


Mă-nvârt în jurul cozii.
Mi-e clar, cu degete șpănuite de tablă, cu îndoieli și refuzuri mintale că voi supraviețui cel puțin un zbor: a fost să fie. Doar ca să mă prezint la momentul potrivit acolo. Să audă și să creadă cine vrea, eu sunt convins. Gândiți-vă că sunt ateu, în credințele propuse de toată lumea, am avut neșansa de-a nu-l găsi pe Dumnezeu la timp. Știe oricine că vine o vreme și pentru gândul ăsta.
Bizar este că nu doar pentru o potrivire de spațiu am devenit părtaș la sărbătoarea anuală a românimii din capitala Belgiei, afișul cu Afif putea fi o întâmplare oarecare, dacă nu existau celelalte, petrecute la finalul călătoriei.
Ultima zi. Părea oarecum identică cu precedenta, micul dejun se întindea copios în același ,,M” așteptând gurmanzii să-i facă felul. Nimic ațos, totul alunecos pentru o încărcătură zdravănă matinală. Mă așez lângă masa noilor ,,amici”, cei ce dăduseră tonul la cântec Duminică, dopo festival, iar eu îi acompaniasem pianistic o scurtă repriză de potpuriu din cele mai cunoscute melodii folclorice. Nu numai noi, dar și ,,buni”, apreciaseră pozitiv, eu lăsasem uitării episodul, intervenția personală, din dosnica mea poziție de outsider, la ,,spectacolul de circ” oferit gratuit de-un primar mult prea nerăbdător să-și primească onorifica diplomă de… insignifiantă participare. Taxată ironic și academic-umoristic de gazdă, iar de mine, așa, peste toate capetele curioase, doar cu o atenționare de păstrare a numărului de ordine. Fusese prea de tot, purta în sine o aură de comediant, chit că semnele pronunțate de calviție, ajutate și de aparatul de ras, măsura zero, și iluminatul pal accentuau senzația, însă prestația jalnică, puerilă fusese în van, după înmânarea de tot râsul, la propriu, ,,provocată” cu ștaif de amfitrion, personajul s-a stins ca bățul de chibrit. Avid după o glorie trecătoare. Aviz…. A primit cel puțin un vot de neîncredere.
Ultimii oameni. Noi eram. Ultimii care au avut ,,privilegiul” veștii că ora de părăsire a hotelului, apoi de îmbarcare se înscrie pe fusul orar al axei ,,Drum bun!”-Parlamentul European, cu un preambul de o jumătate de ceas pentru cele ale circulației. Ora 9:30. Penultimii, de fapt și de drept. Cei din linia întâi ajunseseră la coadă. Arsa Ilinca, fiindcă sărise din coș la urcarea cu întârziere mare, și Alex nu apucaseră două ore de somn în prag de 7, bătuseră cluburile, măcar pentru a căuta ceva din ineditul muzicilor străine, nu ca noi, boșorogi ce se lasă îmbiați de cele mai ordinare plăceri, masă din belșug și somn de cinci stele. Or fi auit, or fi benchetuit, contează puțin spre deloc, puteau bea azot lichid, se puteau învârti în jurul aței ca să pice-n extaz, treaba lor. Să-i ameninți cu para-ndărătul echivalentului cazării, hrănirii și transportului mi s-a părut demn de cel mai avan comportament. Incorect. Ații la ei, frate! Și la mine! Căci asta a deschis apetitul pentru ,,răzmerița parlamentară” la mai puțin de 60 de minute. M-am axat pe nedreptate și….
Un ,,amic” pentru mine, al doilea pentru Dan. Două pieze rele. Al meu volubil în aula parlamentului și provocator în anticameră, al lui cioacă cu un set de relatări cu loc și cunoștințe comune. Taman la spartul târgului. După părerea mea, eufemistic, un atom în fața universului. Ambii. Cu un singur axon. După ei, axis mundi.
Îmi pierise orice chef, frigul cuibărit în oscioare, infinit parcă, aton, deznădăjduit că va mai cald vreodată, priveam prin sticla picurată a autocarului. M-a dezmorțit o clipă clădirea Comisiei Europene, apoi am picat profund în letargie. Până…. Să fie posibil? Nu! Scot repede telefonul din husă, deschid aplicația de fotografiere și aclanșez. Ba da! Gardul și clădirea din oniricele mele povești, una cu proteste și nemți, identice! Dane, fii atent, pe-astea le-am visat, exact la fel! Mă trezisem de-a binelea.
Și el. La cinci minute și 100 de metri de staționare în aeroportul…. Nu tu bani, nu tu buletin, în fine, borseta lui zăcea uitată pe bancheta din spate. Unul dintre ,,așii” cuvântărilor nesfârșite, al lui, îl îmbrobodise cu doi biscuiți, livrați sacoșei mele de plastic. Un schimb… păgubos. Neglijent el, dar și șoferul, ochiului pironit asupra scaunelor și suporturilor de bagaje i-a scăpat pata maro-piele pe albastru. Glonț a plecat, cu noi nu mai voia să aibă nicio legătură, îl agasase întârzierea de dimineață, motiv pentru care la părăsirea parlamentului ne-a lăsat același interval să dârdâim. Ca proștii. Auii precum lupul, aiua la unison și vântul prin cotloane, din depărtare zdrăngănea tabla pe-un atic, soarele zgârcit nu-și mai ițea aura-i binefăcătoare, nici vorbă de azur….
Avui o strângere de inimă. Așa mi se întâmplă mereu când pierd sau greșesc iremediabil. Scenariile curgeau: de-afurisit i-a luat-o; rămâne Dan, rămân și eu; plătim noi avionul înapoi – deh, nu-s avar, dar…; îl sunăm pe Cristin; o veni?; pfii, trebuie alt buletin; stăm vreo două zile; unde? Auim în pungă! Să ne axăm pe soluții.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share