Propoziții pretențioase – Aciră


E imposibilă operațiunea asta chimică cu acili, a trecut destulă vreme de la finalul clasei a 12-a și mai multă de când dădusem de gust materiei, printr-a noua, din care doar câteva substanțe s-au sedimentat în rudimentarele mele tehnici de reținere. De aceea uzez de verb, a acila, pentru cunoscători. Vă vor explica ei cum se îmbină armonios unele cu altele pentr-o cetonă, o amidă ori un ester….
Că așa l-a ros pe om să amestece cai, măgari și alte ființe, în expresie populară, dobitoace. Să se combine între ei până va ieși un carcalete de culoare pigmentară, o picassoiană nație omenească cu ochi chinez, sprânceană arabică, organe… africane gigantice, urechi scandinave, limbă peltică englezească, creier de rus, păr aspru eschimosian, mental de indian american, alunițe indo-asiatice, nas francez, mutre acrii germane, picior brazilian, mâini rome…. Ce-o aduce veacul nu știe nimeni, eu însă n-o să fiu printre cei ce vor să adere la acest curent de uniformizare, de devenire fiziologică. Știm riscul: degradarea ulterioară a genomului, când va trebui să combini unul cu același.
Privesc cu suspiciune maximă acest aspect, fără a fi o acuză, ci o îngrijorare permanentizată, și nu doar el nu-mi dă speranțe certe într-un viitor lumesc viabil, există intrinsec în fiecare etnie o particularitate, greu sau imposibil de alipit alteia: comportamentul. Altfel nu s-ar fi ajuns la o asemenea divizare statală, problematică falsă, pusă pe seama apartenenței la o felie de pământ. Aceeași viziune m-a bântuit și-n aeroport, după cursa maraton până la verificările cu număr doi: la biletul proaspăt emis și buletin. Poarta B10 intrase-n pământ. Pe puțin 300 de metri de ocheade zadarnice inscripțiilor. Nu este! Acuși pleacă aeroplanul și rămânem pe jos, cine să ne mai aducă la destinație și când? Mă aerai din nou, după astfel de convorbiri cu sinele mă nădușesc de fiecare dată, curg pâraie de sudoare pe șira spinării, subrațele se inundă, mina se umple ca după o torențială de vară, cu rezultat zero. Pielea mustea de apă, tamponam, ștergeam, revenea…. Suflau bietele tubulaturi vânt polar, însă mie mi se părea că adiau ca boarea molcomă de primăvară cumințită în nunta de flori de măr. Târzie salvare. Ultima. Coadă ca la cărnurile comuniste. Jaloane pentru în-țărcare. Ca pentru oile de muls.
Sunt un tip activ, o astfel de constrângere mă irită. Cum mai scap? Circul în cap continuu câte-un cuvânt, îmi studiez degetele, deseori amintindu-mi eresul etosului dacic că este datul vorbitului de rău, le contabilizez numărul rănilor sau le găsesc ceva de lucru. În șirul meandrat le-am pus să mute stâlpii metalici câțiva centimetri, prefăcut ca un actor că nici ceapă n-am mâncat și nici gura nu miroase, în văzul permanent al forțelor de ordine ce pe sărite mai extrăgeau câte-un pasager, așa, aproape suspect, ca Alex. Dar ca să rarefieze gloata de la verificare. El a scăpat repede, ,,pașaportiștii” sunt privilegiați. Eu nu, în primul rând de dojanele cu ,,baze” etice și ,,acizi” verbali din partea lui Dan. ,,Aciri degeaba, frate! Nu procedez decât la o lărgire necesară unui ins cu bagaje multe, voluminoase și însoțit de familie. Nu neapărat pentru mine.”
Ne-a sosit rândul. O banalitate. O verificare ce putea avea loc la controlul din urmă al bagajului. Iar mers, în același necunoscut, nu semăna traseul cu nimic din culoarele lungi de la debarcare, culmea, în advon trona singuratic un pian. Grabă, grabă, totuși, ocaziunea unui fragment din Bach în altă țară nu se putea rata. Nici avionul.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share