Spații culturale nr. 58 – Râmnic, mon amour!


Gara din Râmnic. Nu, nu este proiectată de Anghel Saligny, legendele mint de zvântă, ca și anumiți oficiali în rapoartele prin care au obținut niște sume enorme, acum, câțiva ani, pentru o reabilitare fantomă. Gara de acum este un kitsch reîmpodobit, după revoluție (sau ce-o fi fost ea!), cu două cruci de metal, de-o parte și de alta a bolții de sticlă colorată imitând vitraliile din biserici. Pavelele au rămas cele ,,originale”, dar sparte de când hăul de pașii călătorilor, de gheața și zăpezile iernii, de ploile tuturor celorlalte anotimpuri. Asteriala din lemn a peronului se macină lent și trist, ca și dalele de beton care îmbrăcau cândva platforma dintre linia 2 și linia 3, singurele funcționale, că linia 1 e năpădită de buruieni și pe ea nu mai circulă decât cei 15-20 de maidanezi feroviari. Desigur, buruienile cresc peste tot, în viitor, nici cele trei-patru trenuri care mai opresc în Râmnic nu se vor mai vedea de răul lor.
În spatele gării și pe pereții laterali se reazemă câteva tomberoane cu gunoi care dă pe afară și colorează locul de jur împrejur: peturi de coca-cola fanta și bere, coji de pâine, pahare de unică folosință, ,,Opinia de Buzău”, ,,Avantaje” și ,,Viața Buzăului” – toate numerele pe anul în curs și din cel trecut -, ambalaje diverse, mai ales de covrigei și pufuleți, câteodată și pamperși (care sunt aprig disputați de maidanezi și întinși până la ușa sălii de așteptare de la clasa I, nu c-ar fi o diferență între clase, în gara noastră mică toate sunt egale, toate arată la fel, miros la fel și enervează la fel). Slavă Domnului, de când s-a pus interdicție europeană la fumat, lada de nisip plină de chiștoace, în care și câinii, și bețivii se ușurau când le venea, a dispărut, iar bicicletele ruginite legate de ea au dat ortul popii pe la cine știe ce atelier de dezmembrări. Dacă treci peste aspect și miros, nu-i chiar atât de greu să suporți sosirea cu întârziere a indiferent cărui tren: dacă ai curaj, te așezi pe o bancă de plastic mânjită cu de toate și pe alocuri ruptă, sau îți scoți de la automat o cafea leșinată, cu gust de clor (gălețile unde se prepară amestecul de un leu trebuie dezinfectate cumva), mai caști gura la ceilalți ori la ceasul de peron, care nu arată niciodată ora exactă și, în general, ești vigilent, fiindcă n-ai de unde ști când va apărea trenul mult așteptat (rareori și în scârbă, dar cu greșeli de exprimare, se face și anunțul obligatoriu într-o stație civilizată – nu că a noastră ar merita această denumire). Liniștea este punctată de cârâitul cârdurilor de ciori care parcurg obișnuitul traseu gară-centru-parc și retur, cu staționare pe umerii statuii lui Vlahuță și în pletele lui Vieru, alt poet cu care n-am avut legătură, ceea ce n-a contat când a fost vorba de political corectness și înfrățire cu podurile de flori și gârlele poetice. Din când în când, ca un lamento emoționant, se mai aude și chelăcăitul jalnic al câinilor din centrul de detenție veterinar (unii îi spun Serviciu de ecarisaj). Dacă mai trăiau Mircea-nebunul cu ,,dă-o dracului de sapă” și Mihăiță-nebunul cu poșetuța lui, puteam fredona la concurență cu Gabriel Dorobanțu: ,,Mai vino iar în gara noastră mică,/ Privește-mă cât mi-e de frică”…

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share