Propoziții pretențioase – Arde


V-am tot amenințat cu ciudățeniile. Să le dau curs.
Prima, că-i mai recentă. Abia ce răsfoisem ,,parteneriatul” de conjunctură din avion și hotel și hop!, televizorul se proțopește încăpățânat, de data asta fără aportul climei, în singurul dialog posibil: ,,- La gara Bruxelles Sud.”, ,,Foarte bine.” Mi se face gura iască, asud instantaneu ca țăranul pe-o torpoare câmpenească insuportabilă, sunt în prag de atac, rămân franțuzește ca un aret veritabil, cât să semnalez bizareria minții contrariate. Schimb TV5-ul și-i dau telecomandat înainte către…. Zona doi de disconfort. Nu eram sătul de filmografia românească? Se pare că nu, îngusta arie de satisfacție vizual-auditivă cere, spre disperanta nemulțumire a soției, arul deloc arid al comediei anilor ’70, inegalabil, curat medicament, armă de exterminat în masă tristețea, oboseala, plictisul vieții la aproape jumătate de secol de trai, când fiecare dintre noi, cei deopotrivă, arăm monoton orele, prea mulțumiți de sine că ne merg lucrurile strună. Ia să fi fost la 25 sau 30. Liniște zero.
Dar s-o iau de toartă, sau ansă, și să-mi asum ceea ce urmează. Drumul spre aeroport a început cu întârziere, Parlamentul European parcă nu voia să ne mai alunge către casele noastre. Era un frig…. Bun de bătut cuie. Fața se transfigurase arsă de vântul răzleț ce-și crease culoar de trecere între clădirile complexului, ce hulă!, mi se făcuse o sete teribilă și cred că aș fi fost în stare, stând sub un arin pe marginea micului heleșteu aflat dincolo de gard, să-i asec dintr-o sorbire conținutul. Avusesem program de voie, însemnând că ne puteam face de cap. În speță să ne cheltuim banii. Fără reușită. Cele trei ore, dacă n-or fi fost patru, mi-au dovedit a șaptea oară că nu-i de mine plecarea pe alte meleaguri, n-o fac pe asul în materie de patriotism, nici măcar nu mă împac lesne cu ideea, însă am sădit în mine sentimentul că singura soluție pentru un trai bun de dimineață până noaptea și o bucată de somn liniștit o găsești în habitatul tău natal. Nu putea fi diferit de astă dată, în situația călătorului fără adăpost mai fusesem, era diferit doar faptul că aveam bagajele în autocarul dus și parcă a nu se mai întoarce vreodată. Arse-mi erau buzele, arși ochii în cap, pielea părea că se scorojește, picioarele prinsereră un tremolo emoționant, mâinile-și căutau cuib cald zadarnic în buzunarele nădragilor. Ajunsesem vinețiu, nu mai violaceu decât grupul….
I-am observat. Păreau a avea, la prima vedere, o ordine în deplasare și a căuta un obiectiv precis, se îndreptau cu siguranță spre intrarea parlamentului ce o părăsisem înainte de vizita la liber în împrejurimi. Ciudat totuși, neamurile de asab, smede, îmbaticate, nu sunt îndrăgostite de Europa, n-au fost niciodată, ceea ce s-a și adeverit. Au făcut cale întoarsă, au travesat zona de circulație automobilistică restricționată cu barieră și nici mai mult, nici mai puțin au ocupat partea de trotuar unde ne găsisem de conversație cu o doamnă creatoare populară, de parcă nu existam și două minute, împrăștiați pe mare parte din loc, și-au tot spus de-alea cu ,,h”-uri multe. Degeaba ar fi fost rugămintea pentru un spațiu decent între națiuni, ca și ungurii între ei au același obicei: te ignoră ca și cum n-ai fi. Nu sunt pretențios, mă pot da la o parte, firește, cu bombăneli autohtone, se poate numi lașitate când renunți de bună voie la un drept ce-ți aparține, în situația respectivă însă am procedat înțelept. Arma cea mai nimerită.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share