Propoziții pretențioase – Alie


Când este să meargă lucrurile rău…. Peri albi. Și nu de bătrânețe, ci din cauza egocentrismului unora pe care nu-i….
N-am ales, am cules. Doi de ici, doi de colo, grupul nostru de duete multiple a fost ostil chiar înainte să ne fi spus bună dimineața, mutările de la un loc la altul, permise cu un simț al îngăduielii la limita suportabilității, dar afișat cu afabilitate, pe singura alee a aparatului de zbor, cu sens unic șanjabil, aveau să scoată la iveală caracterele mai degrabă rurale, parcă lipsite de minimala educație comportamentală când pământul de sub picioare nu-ți aparține. Vreo câteva dame hlizite, doi-trei masculi alfa și încă o pereche de comedianți populari cărora le-au pierit talentele la decolare, vâjurile, altitudinile sporite cu fiecare metru câștigat în fața pistei, vibrațiile, tremurândele aripi le-au retezat curajul împrăștiat la clasa a doua a Boeing-ului șapte sute și ceva la un număr sporit de decibeli.
Deci, pe cine să aleg? N-am găsit pe nimeni potrivit profilului meu, nici măcar pentru o treaptă mai sus decât nivelul obișnuit al unei discuții. Încă ne-au luat și-n balon când ne-am reîntâlnit în autobuzul pus la dispoziție pentru destinația finală: hotelul Thon. ,,Cine-or fi, dom’le, ăștia, Forțele de Muncă?” I-am răspuns cuviincios. Atâta inteligență a putut etala cel descoperit ulterior a fi un soi de solist de muzică populară și om de radio la nu-ș’ ce post. A te alia cu astfel de indivizi…. Dar este destul de mult spus, nici bună ziua nu merită să strici. Altora însă, și-aici frăția stilurilor muzicale surori își spune mereu cuvântul, merită să le acorzi toată atenția. Un amic precum Alex F., puști față de ,,băbătiile noastre”, este binevenit oricând.
Izolaționismul de care am avut parte s-a manifestat imediat după descinderea din autocar, în timpul popasului prelungit în holul hotelului, perechile pop-disco, noi, Alex și Ilinca fusesem omiși din opțiunile de strigare și cazare, alte ,,personalități” avuseră întâietate la ghișeul multilingvistic cu buletinul. După o oră de vânzoleli între fotolii și masa cu două iMac-uri, unde puteam să-mi mai alin curios răbdarea trecută de punctul de fierbere, mi-am luat inima-n dinți și am pus întrebarea, după o tentativă de adresare întreruptă în limba gestual-verbală engleză, într-o manieră gravă cu tonuri alto: Da’ pe noi nu ne mai cazează nimeni? Chiar așa, ultimii? Ea, fiindcă doar o ea puteam ,,să-mi aloc” liniștirii nervului imanent, c-un rapid răspuns, ,,Vă căutam, aveți la mine cheia camerei!”, a pus capăt lamentării din punctul maxim posibil. Și-am urcat, și-am tot urcat la etajul 21, cu o viteză ce-mi amintea de virajele cursei aviatice părăsite nu cu undă de regret, în mai puțin de cinci secunde și-un amin crucificat cu limba-n palatele gurii. Una peste alta mi-a trecut pentru câteva minute profundul amoc, ajuns în cameră mi s-au înmuiat crispările. Vizită de curtoazie băii, priviri wallstreet-iene ferestrei, destindere musculară câteva clipe în pat, despachetări. Dușul de rigoare cu îmbălsămări de aloe și-un strop de aromă de alun, sigur și cu ceva radical amil, un pic amar la gustarea inevitabilă…. Altă viață! Belgiană!

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share