Propoziții pretențioase – Algă


O țară cu mai puțini locuitori rămâne pustie pe alocuri, dar se-mbogățește considerabil, ajunge să numere mai mult din ce oferă pământul pentru fiecare dintre ei și dintr-atâtea griji pentru pleștile picate din cer să le dea ceva mai multă rațiune. Sper măcar la jumătate. La fel ca alți compatrioți, însă proporțional cu istoria puterii noastre de a înțelege neaoș fitece lucrușor, alor noștri nu le poți cere imposibilul, cred habotnic în minunea de-a trata lipsurile neuronale cu pilule bancar-monetare.
În cele trei zile de ,,petrecere” flamandă, sărace în inițiative cu adevărat turistice din partea organizatorilor pentru gruparea artistică deplasată cu 21 grade, 16 minute și doar 45 secunde, după scăderile mele longitudinale, am tot strâns silnicit de împrejurări și împrejurimi destule. Evident, după remarcile senzitive scurte prinse-n articolele precedente simt nevoia unor destăinuiri amănunțite, nu doar de-un amor cu așternutul pe hârtie, ci ca să vă mai amuz și să anim atmosfera sumbră, pastișată bicrom de oponenții și simpatizanții vremurilor iohann-dragniene, ale căror piei sunt numai bune de argăsit într-un amuș undeva-n pustiurile Siberiei ca-n anii gândului anex doctrinelor apocaliptice de secol 20. Vai de mama lui. A mea, de asemenea.
Supă cremă. Cunoștințele mele digeră greu cele două cuvinte făcute pachet și servite obligatoriu în lipsa unor ingrediente normale, primordiale meniului românesc de casă la prânz, la patrusprezece ore înaintate după fusul lui zero bruxelez, la un pas stânga de ieșirea hotelieră, tratată cu atenție abia când stomacu-mi avuse porniri vulcanice, la subsolul unui standdown bar-restaurant lipit de gazda noastră de somn. O asociez pe prima cu zeama lungă, eliptică de mărunțișuri, cu doar câteva plute de ,,alge” de curte, acolo un pătrunjel și vreo pată de ulei, pe a doua cu acel ceva ce ține-n picioare câteva clipe tacâmul. Să mi le servești pe ambele carcalete…. Și de curiozitate…. Am mestecato-sorbit roșia stropșită-n felul unu, fără pretenții de salon princiar, dar cu jena umilă c-aș putea deveni țăran și-aș fi notat ca și la Turda, la subsol, de conviva blondă iodleristă cu zero, asigurat de prima lingură că nu-mi va provoca ziua următoare cine știe ce neajuns anal și că chicken-ul de la al doilea nu-i scobitoare ca-n comanda bulgărească din peripeția sofiană cu cântec salamandrian de la anul 2013. Domnul a luat odinioară, domnișoara servă-ospătar a adus o jumătate de puiag de-ți înfioară întreg aparatul digestiv, văzul, nările și anulează la urgență orice acțiune după, căci, fie cât va fi fost el de minion, părea să mă sațieze pentru cel puțin două zile, aroma, forma, culoarea, toate făceau apel la glandele salivare lăsând buzelor câte-un picur apos. Apei de gură, declanșată miraculos în fața delicatesei, îi faci pe plac, înfuleci ca nemâncatul. Cu ponderația aferentă. Am dat deoparte salata, cele câteva fire de iarbă, tot cam ca alga, am infipt furculița-n iadeșul puicanului, am sfârtecat burta primei chifle, am amputat singurul mijloc de locomoție din dotare, lăsându-mi apod galinaceul…. O adevărată crimă în numele eradicării foametei pe planetă….

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share