Fărădelegea lui Călin – Teren… accidentat


Mereu mi s-a părut ciudat că statul român nu-și apără compatrioții când se întâmplă să dea de belea prin alte ținuturi. Parcă mă vedeam pe mine….
Pentru că nu este cu putință, pocinogul depășește dramul de nesimțire consimțit de autoritățile străine și nu-i altă cale decât pedeapsa sau pur și simplu aplică măsuri corective după cum le trece prin cap. Referire cu dublu sens. Și cam au dreptul. Doar noi transformăm universalitatea legii noastre penale din Al. 2 al Art. 11 într-una locală, oricât am avea vinovatul pe mână, dacă ,,… există o cauză care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale…”, ,,Dispozițiile Al. 1, lit. b nu se aplică…” Inclusiv Al. 3 ne dă peste bot și lasă hotărârile legale străine să-și îndeplinească menirea ,,Când pedeapsa nu a fost executată sau a fost executată numai în parte…”
Se cam amintise că putem fi vocali și acționari la nelegiuirile din afara granițelor, fără să fie nevoie să ni se repete că înaintea alor noastre sunt tratatele internaționale pe care le-am încuviințat. (Art. 12)
Lipsește specificația ,,română” în textul Art. 13, necesară deosebirii. Logica nu putea face trimitere în altă direcție, cum ambasadele și celelalte spații alocate diplomaților sunt considerate de pe alte plaiuri, legea noastră nu le poate face atingere.
Adă-l, Doamne! Bun și peste câțiva ani. Fiindcă oriunde te ascunzi în lumea asta, se va găsi o țară să te trimită ramburs acasă ca să-ți ispășești pedeapsa. Primele două alineate ale Art. 14 caută cu argumente să recupereze infractorii trecuți peste graniță, ai lor sau ai noștri, în primul caz ,,Extrădarea poate fi acordată sau solicitată în temeiul unui tratat internațional…”, în al doilea ,,Predarea sau extrădarea unei persoane în relația cu statele membre ale Uniunii Europene se acordă sau se solicită în condițiile legii.” Bineînțeles, cea care are întâietate. Al. 3 se referă doar la predarea unei persoane către un tribunal internațional. Vom afla cu siguranță pe viitor statutul acesteia.
Baza conținutului, fără de care nu se pot analiza numeroasele situații și înfierare diferită a lor: infracțiunea. Formularea definițională, cum rar am remarcat ca foarte bine încadrată într-un articol, numărul 15, încă de la Al. 1, ,,Infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o.”, are acel iz de impersonal dacă merg cu gândul la conținutul mai vechii declarații a dreptului omului și cetățeanului proclamată la 1789 unde vătămarea era de genul ,,ceea ce altuia nu face”, și nu pare tocmai aplicabilă tuturor greșelilor condamnabile, fapta ,,nejustificată”, contrazicând Al. 2 din Art. 16. Dar ajungem și acolo. O extra justificare a Codului Penal apare la Al. 2: ,,Infracțiunea eate singurul temei al răspunderii penale.”
Ca și Al. 1 din Art. 16: ,, Fapta constituie infracțiune numai dacă a fost săvârșită cu forma de vinovăție cerută de legea penală.” V-aș sugera să-l coroborați cu alineatele de la început spre a-i găsi rostul. Cât privește partea ce nu părea a-și găsi locul în Al. 1 din precedentul articol, în Al. 2 al curentului, găsim ferma justificare: ,,Vinovăție există când fapta este comisă cu intenție, din culpă sau cu intenție depășită.” Deci justificabilă de către agresor! Al. 3, 4 și 5 le detaliază.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share