Propoziții pretențioase – Are

Avea tata un băiat…. Fecior mare! Se stinseseră focurile copilăriei, apucau să se întețească doar în prezența prostiei și neputinței. Nelipsite în stagiul de pregătire militară, obișnuita comandă ,,Pe umăr, arm!” declanșând ușor furia ce mocnea încă în străfundu-mi. Ponderată de gândurile dezertării pe întinșii ari ai muncilor agricole de toamnă, la cules de porumb, ars de soarele lui Septembrie ’87, fără birocrația depunerii de arz către marele vizir al cazarmei că mie mi se urâse de idioțenia privării în fel și chip de libertate. Mă uitam la săteni cu jind, zic: vin, ară, culeg și pleacă acasă în căruța trasă de doi ați. La ei acasă, nu în dormitoarele acelea lungi de treizeci de metri, în lipsă de intimitate și-n prezența atâtor străini.
Așa încep a se pune în mișcare mecanismele rațiunii disperate. Soluția mea? O primă chestionare: ce atu dețin? Cânt la câteva instrumente, aud suficient de bine încât să reproduc fidel aproape orice ridicare la hertz, am un scris de tipar cu potențial, mai sunt și electrician cu diplomă, aur curat! Mă descurc și-n fundul pământului, darămite într-un aul clujean gazdă milităriei antiaeriene! ,,Auz?”, mi-a replicat tinerelul locotenent ascultând vrăjit ca prima dată de ale mele competențe, când după încercări disperate și zadarnice, ultimele, am voit să capăt locul meritat, libertatea în detenția exercițiului militar de una bucată an și șase părți luni. ,,Muncă! Pe axa liniei de partid toate se subordonează treburilor Birourilor Organizațiilor de Bază! Dac-o mai fi timp de cântăceală, da, de nu…. Știi ce ți-a făcut tov. colonel când n-ai distribuit ziarul armatei! Adio, deci, și n-am cuvinte! Ave, Căline! Am treabă destulă.” Avu dreptate secretarul UTC, oricâte lacrimi aș fi vărsat, oricâte ave ar fi dat s-adune tânguielile mele, din ale socialismului ostășești axe se putea ieși doar mort ori legat cu ața cea mai rezistentă de batalionul disciplinar.
Azi, mâine, îndurerate luni m-au chinuit gândurile negre, varianta unică de-a petrece aproape identic amarul de vreme încuviințat de alții nu-mi dădea pace, războaiele cu mine crestau în cărnile imuabile hălci consistente până la suflet golit de simțuri omenești, deșirat ață cu ață de orice trăire artistică. Un robot industrial de ,,Să trăiți”-uri, o casetă cu o singură pistă de redare pentru ,,Tonul la cântec!”, o cantitate infimă deponentă de jurăminte…. ,,Ași!, nimeni n-a murit din făcutul armatei! Dar tovarășe doctor, picioarele mele spun altceva. Vedeți tăieturile astea de piele, se întâmplă ceva, trebuie să fie o boală, sunt ,,ațe” tot de la genunchi până-n inghinalul piciorului stâng!” Lamentări de răcan nedus la alte biserici, crescut lângă fusta mamei și puținel pe lângă a alteia. O vreme.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share