Propoziții pretențioase – Aht


Ieșisem a doua oară. Portarul l-a salutat pe tata, se cunoșteau de la Potcoava, popas de neevitat când damfurile de alcool și chifteluțe dau buzna în nările tinere și neprihănite.
– Săndele, să-ți trăiască, tată! La mai mulți!
M-a nedumerit și-atunci, înfășat din cap pân’ la picioare în zece scutece și-o păturică din aba, și după, nu pricepusem bine la ce făcea referire nea Costel, paznicul vechiului spital, la frați sau la salariul adolescentului meu părinte naiv și fără experiență. Un abc al vieții învățat târziu, după ce, din bun simț, tinzi să cinstești c-un țoi ori o sticlă întreagă pe oricine umblă aci, în suflet, cu ace pe măsura materialului organico-chimic încă nedospit, act condamnabil în sine, dar just pentru-nvățăcelul neantrenat. O!, și câte nu se spuneau în crâșme: ,,Adu, băiete, încă un rând!” Apoi lălăia câte-un aed rătăcit culoarea licorii de te-mbată, femeia și faptele de vitejie pe câmpul de muncă, iernile-n căldura izului de pardoseală-mbibată-n petroxin, de când făcea bulbul tulpină-n aer, cel mai înmiresmat din an de duhul verde-al naturii dezlănțuite și până-n stuful mustăriei ce lua graiul după câteva turbulențe de doagă. Desigur, nu mult lipsea vreunui agă răzlețit să-și încerce și el glasul licit pe soborul de soliști amatori, cu pretenții profesioniste de la arta soră bahică: ,,Bei, clonțul mic! Aga nu ciugulește nimic?” Se trezeau ciracii zeului viei uneori exclamând ,,Aha! Mătale ți-i sete, nea Vasile!”, răsplătiți fiind c-un superior ,,Mă, țăranilor!”, iar după ce primeau câte-o caschetă paternă peste scăfârliile tunse gigea fraternizau pe-o singură voce: ,,Să ne trăim!” Uitasem de Ion, cadetul smuls din producție, aghiotantul plutonierului Vasile, chemat în cele din urmă să părăsească ușa-consemn și să se alăture uniunii sorbitorilor din pahar, echipa de agi completă asigurând paza și ordinea locală a preacinstiților concetățeni.
D-aia a durat comunismul, comuniunea maselor largi se perpetua din ,,aho” în sorcovă, din alb în negru cernoziom, ale mele erau și ale tale, ca pe vremea romanilor când își dădeau coate călare soldat și general în orice ală. Sau nu. Ce, eu am trăit pe vremea lor? De fiecare dată mă urmărește amintirea asta din clasa a patra când mă pierd în negura mileniilor trecute, însă îmi atenționez conștiința dintru început cu ,,Alo!”, îmi iau reper alt veac, româno-cotidian, și de-amu înainte cu puținii ani, mai puțintei de câți fuseră până acu, spre…. Cine mai știe unde?
Din spital, la bal! Deh! Chefurile de joc și voie bună abia din punctul acela aveau să marcheze mica mea aplecare către muzică sub formă inconștientă, nici scântecele mele, nici lampa de gătit cu gaz nu puteau fi profesorul dintâi, ciulirea urechilor plane se datorează doar cântecelor, ale mamei, semn că nu a mai fost verb mai prețios ca a ama nicăieri în lume după ce i s-a rupt apa și m-a născut, ale tatălui, avertisment că mai devreme sau mai târziu, la un comportament asemănător, tată, fiu, totuna poate fi, o apă și-un pământ. Asta în cazul ordinar, cutumiar în care așchiile majoritare nu sar mai departe de trunchiul tutorial.
Un of greu de eradicat, de câte ori n-au trecut sudorile ape, ape vadurile frunților mele, inundându-mi conștiința prea încărcată de lipsa ei în neamul de apartenență, încât renunțasem să mai cred că voi fi apt vreodată să devin om ca oricare altul, pielea începea a se ara de brazde, sprâncenele făceau arc de nedumerire, brațele și capul păreau că ard de atâta neputință.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share