Pe urmele… Facebook-ului – Ca l în S x N

Pe profesori nu dau doi bani. Ați gândi că eu, dar….
Mie mi-a plăcut la școală. Mă vedeam elev toată viața, de aceea în memorie nu există un moment când să mă fi bucurat că s-au terminat definitiv cursurile. Am fost descumpănit când listele cu viitori studenți nu mă cuprindeau ca pe unul al lor. Nedorit, îndrăgostit lulea de două himere am început să trăiesc căutând o metodă de-a înțelege al cui sunt și cu amărăciune, foarte curând, am aflat că al nimănui. Părinții mă schimbaseră pe-un jurământ, în scurta perioadă de la intreprindere fusesem cantitate neglijabilă, iubita îmi testa când și când anduranța la gelozie, iar cântatul devenise un soi de refugiu pentru lacrimi și, intermitent, extaz.
Azi, că-i într-o Sâmbătă, un puști a plâns. Ca mine, tot de-o șchiopă, de neputință. L-am încurajat, m-am oferit exemplu, ca să descopăr în sine mai târziu inutilitatea. A chinurilor și suferințelor. A cântatului. Fredonarea care m-a ținut prizonier până acum. Auzenia și fiorii inexplicabili la rezonanțe.
Am auzit cîteva voci la Eurovision de-am rămas interzis. Curate, precise. Cu niște acute…. Ce-om fi căutat noi acolo, doar ei vă pot spune. Și-o știu pe-a mea: dacă pierzi startul sau te poticnești în vreun moment, te poți lăsa definitiv. Să nu mai socotim și nenașterea în sânul orei exacte în toate modurile muzicale de exprimare. Și sunt gata să-mi asum parte din eșecul ,,hominizilor”: decizia mea de-a folosi la Turda chitara doar ca obiect decorativ și ,,cămeșa” albă se regăsesc în decorațiunile lor vestimentare ulterioare și finale. Nu la prima xeroxare de gestică. Cât despre cântat să nu-mi aud vorbe!
Se întâmplă să mă cheme după cum știți. Aproape o greșeală. Se întâmplă să mai fie o sumedenie de-alde mine în țară. Doar ca nume, suficient cât să se aleagă praful de unicitate. Se întâmplă ca unul să cânte. Ceva ce nu mai practic de ceva vreme. Se întâmplă să-și fi împrumutat identitatea grupului. Formația Sorin Călin. Acum înțelegeți ,,denided”-ul cererilor voastre, mai pot exista doar sub avatarul de față și încă unul, dar pentru vremuri bătrânești.
Promit de prea mult timp că renunț la aparițiile muzicale pe scenă fără a reuși să dau verticalitate vorbelor și mie o șansă să devin în totalitate integru. Mă tot încearcă câte-un chiot lăuntric, reverii și alte neînțelese stări, ca acum câteva minute. Bag mâinile adânc în claviatură, cu focul cel mai tare, de parcă mi-e dușmanul cel mai mare. O închid și-apoi îmi văd de-ale mele. Care-or fi. Din cel puțin motivele anteriore vă asigur că de data asta îmi va reuși. Vorbim la anul.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share