Pe urmele… Facebook-ului – Țâști!


Eu și șoferii știm când e de rău, timpanele fac trosc….
Orașul nostru este brăzdat de numeroase încrețiri de scoarță, aici, la poalele dealurilor, creația nucleotică terestră s-a jucat după voie, iar locuitorii și-au ales proprietățile după posibilități: unul mai cocoțat cu câteva zeci de centimetri, alții cu peste-un bloc de patru etaje, prin gropi și râpi argheziene. Strada mea, ca și a lui Ștefan cel Mare, dă mâna cu Vladimirescu și Lalelelor la mai joasă altitudine, ceea ce determină multe automobile strunite-n galop să prindă aripi și nu de puține ori să dea cu oiștea-n gard.
Și s-au tăiat copacii și-i luminat colțul cât orbul să simtă palele de aer de la răscruce până-n măduva osului, așa-i de furios vântul când se stârnește dinspre peronul unu al gării, iar neonul să-i invadeze perfid retina mută. Opacă-i tinerețea toată, nesimțitoare și cu lipsă de bună creștere, nefiind mai mult de o căutare a unei poziții cu un cap mai sus decât oricare. Nu văd ei semnele clare de o scurtă oprire acolo unde se întretaie cărările orășenești, care, apropo, se numesc străzi, nu cum tot se practică denumirea prin satele noastre moderne și-nlocuiesc neavenit ulița, da’ să mai înțeleagă acțiunile complexe și limbajul din sesiunile de încercare de comunicare cu ei în temeiul unor rânduieli comunitare viitoare coerente. Zărit-am într-un material video, la una dintre mesele rotunde, în ambele sensuri lingvistice imediate, un tânăr volubil pe care l-am avut în cunoștință cu ocazia zilelor orașului, lamentându-se gratuit, dând pur și simplu din meliță fără cap și coadă. Ca om matur, învățat a fi cuviincios cu ceilalți, ai tendința pretenției gestului returnabil. Rămânând doar una exagerată. Adolescentul în cauză n-a marcat cele două, trei contacte-scurt dialog în dreptul necesității unui simplu bună ziua ocazional, așa cum nu mă miră că undeva în noapte, cum și-n zi se poate întâmpla, ,,salutul” între doi conducători auto nu se poate rezuma la altceva în afara unei ciocniri violente.
Cui pe cui se scoate. Fără a fi o presupunere absurdă, cred că revirimentul are o șansă cu ceva ajutor forțat, de undeva din dreptul capului. Interpretarea fiind greșit atribuită conducătorului social, aparține celui familial, stricăciunea căpățânii de pește trebuind remediată exact la sursă și nu la efect. Părintele contemporan are nevoie de îndrumare și simpozioane binefăcătoare, el necesită reparații capitale de mentalitate și acțiune, nu progenitura, lor adresați-vă întâi, dragi inițiatori de proiecte!
Dacă Bruyere a zis-o p-asta cu gradul de strictețe și echivalența în prostie să-i fie oarecum, de-aici din secolul meu într-al lui îi doresc…. Adică ce-i de ales, să moară pe capete, și la Potârnichești doar ce s-a desprins unul de pe umeri, accidental, la volan sau să-ncercăm să ne perpetuăm specia cum se cuvine? Dacă da vieții, o regulă de genul ,,sub 25 de ani nu se emit carnete de conducere” nu-mi transformă la vedere rațiunea în una fără… de cap. Un prieten mi-a replicat că sunt și copii buni printre cei ce-ar fi astfel privați de-un drept fundamental de mișcare liberă și neîngrădită. Tocmai pentru ei, pentru a deveni siguri că nicio minte bună nu va ajunge victima superficialității și implicit ratei mărite de eșec iminent. Dacă da vieții, atunci să ne învățăm unul pe altul că nevoia de moștenitori nu este una aleatorie. Dacă totuși s-a întâmplat altfel decât planificasem, să dăm vieții ceea ce merită: sens și ani lungi!

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Share