Fărădelegea lui Călin – Muncă cu… dar…


Nu-mi răceam gura de pomană, stăteam cumințel în banca insului de rând și-mi înghițeam limba.
Cum să pară altfel ucenicia? Ca o formare profesională necesară locală, cerută de două stringențe: menținerea unui număr constant de angajați și unui nivel minim de pregătire a lor. Ne spunea Art. 193 clar că se poate, fără alte specificații, un capitol întreg dedicat îndrumărilor efectuării prezumtivelor reprofesionalizări, nici urmă de particularizări, în genul ,,Contracte speciale de formare profesională organizată de angajator”, depus ca titulatură pentru o nouă serie de stipulări legislative.
Dând curs Art. 201, constat că nu mă înșel, se enumeră cele două variante ce acoperă ,,contractul special”, cel de calificare profesională și cel de adaptare profesională, în articolele din urmă fiind doar obișnuite, din care și transpare, și nu că domnul șef de afacere este cel în cauză. Cu riscul unei repetiții, nu tocmai literară, observați că și eu mă strecor cu greutate printre termenii asemenea, puțini, se putea adăuga organizatorul și beneficiarul acestor studieri cu dedicație. N-ar fi fost prima oară.
Un miros de cirăcie emană și Art. 202 la Al. 2, vârsta minimă de 16 ani și o parte din conținut, ,,… care nu au dobândit o calificare…”, sunt cât se poate de concludente, o mască deloc purtată corect, mai ales fiindcă ceva mai departe de aici avem un loc pentru începători, scurt, dar suficient cât să reglementeze în linii directoare soarta lor. Însă, ochiul meu de nespecialist bagă mai greu de seamă că punctele sunt puse pe ,,i”-ul contractual, și nu pe cine și cum, majoritatea alineatelor debutează cu el. Am o vagă impresie, e totuși mai mult de atât, îmi aduc aminte de pasajele unde se tot bătea monedă pe faptul că salariatul avea dreptul de a decide chiar unilateral ce soartă va avea în cadrul activității colective, că nu va fi constrâns să…. Partea a doua a Al. 2 mă cam contrazice: ,,… sau au dobândit o calificare ce nu le permite menținere locului de muncă la acel angajator.” Adăugând și Al. 1, ,,Contractul de calificare profesională este cel în baza căruia salariatul se obligă să urmeze cursurile de formare organizate de angajator pentru dobândirea unei calificări profesionale.”, avem de bifat un abuz.
După considerațiile anterioare văd neconcordanțe între înțelesurile sugerate și legalitatea deplină, abia la Art. 203 pusă pe tapet: Al. 1 – ,,Pot încheia contracte de calificare profesională numai angajatorii autorizați în acest sens de Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale și de Ministerul Educației, Tineretului și Sportului.” Chiar dacă procedurile de autorizare, etc, se stabilesc prin alt act normativ, aș fi dorit măcar o informație generală despre cine sunt aceștia.
Dându-mi cu presupusul, pot alege o unitate de învățământ, la fel de bine cum pot să caut pe educatori printre cei ce vor respectivul salariat, mergând pe firul logic. Obligativitatea și contractul conduc direct la angajator. Diferența dintre calificare și adaptare profesională este semnificativă și lesne de încadrat, cu toate că…. La angajare n-am semnat niciun astfel de act, cum spune Art. 204, nu văd pentru cazul debutantului necesitatea, în sine postul are impunerile, cerințele, modul de acțiune, metodele ,,omologate” scoaterii după maxim un an a unui angajat sută la sută pregătit să dea randament maxim. În fapt oricine este începător, fie el la un loc nou de muncă, fie într-un nou colectiv. Ar fi fost de mirare să existe un decalaj între ,,încheierea contractului individual de muncă sau, după caz, la debutul salariatului în funcția nouă…”
Art. 205 mă determină să am rețineri că lege cu lege se înțelege perfect, Al. 2 are un ,,poate” ciudat. După știința mea, legea debutantului cere expres evaluarea la finalul perioadei de adaptare profesională, din două motive: unu – să vezi dacă este pregătit să ducă sarcinile la împlinire; doi – pentru a trece la următorul grad profesional.
Acum aduc dovada concretă a îndoielilor mele. Art. 206 nu mai diferențiază cele două ipostaze, introduc un formator, definit la Al. 2 ca ,,… numit de angajator dintre salariații calificați, cu o experiență profesională de cel puțin 2 ani în domeniul în care urmează să se realizeze formarea profesională.”, deci nici calificare, nici adaptare, ci formare, și cu oricine dorește ,,șeriful”, și nu ministerele-n păr, ,,… pentru cel mult 3 salariați.” – Al. 3 și ,,… în programul normal de lucru al formatorului.”
Ori este prea antic Codul muncii, ori cineva pune din neștiință egal între această persoană și o alta care deservește planul de întregire a salariatului aflat în situația de nou venit, care este numit generic astăzi mentor și este mai ceva decât formatorul. Știți ce nu găsesc în înșiruirea Al. 1 din Art. 207? Cuvântul a învăța: ,,Formatorul are obligația de a primi, de a ajuta, de a informa și de a îndruma salariatul pe durata contractului special de formare profesională…” Și-adică cum să-l primească? Nu ăsta-i rolul lui?

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share