Pe urmele… Facebook-ului – Falisc


Cât de greu poate fi să vrei o familie? Aceeași pentru totdeauna.
Nu s-o întreții, nu să te fălești sau să-ți displacă, ci să-ți dorești ceea ce este ea, locul cu liniște, locul cu iubire, locul cu bucurie, locul cu…. Siguranță. Vise, chiar cele mai deșarte. M-am căznit să pricep, fără motivația că se duce țara de râpă dispărându-i soții și soțiile, cum se poate desprinde o ființă de alta de pe o zi pe următoarea, cum poate supraviețui fără culpabilizare de sine, fără dor, durere și strângere de inimă, cum poate dormi fără oftat și cât timp îi este alocat rezistenței amânării revederii. Dorințe de mai bine? Pentru cine? Mai mulți bani? Pentru ce? Altă țară, alți oameni? La ce buni?
Este cu siguranță doar un set de lucruri irezolvabile, furat în treacăt unei pelicule cu final aproape fericit, lăsând să se înțeleagă că oricum ai alege se găsește și pentru cel mai hain ins un loc, undeva…. Cât despre cei ce rămân…. Am însă altă teorie, plecații nu-și găsesc nicio vină, nu simt că actul lor ar fi totuși unul de trădare, dimpotrivă, spre a se spăla de culpă îi consideră pe cei rămași responsabili pentru alegerea de a-i ,,deporta” unde de obicei înțarcă mutul iepele. Și iapa plecată e bună de argăsit de alții.
Familie, un piedestal pe care doar unii mai urcă. Varii puneri la comun, istovite de permanenta ligamentare. Dezbinate de ,,Eu”-uri înfometate de glorii pasagere, dezavuate dintr-un modernism de împrumut, lecturabil în orice punct stradal internautic. Familie înseamnă duet, doiul ideal pentru armonie și curaj, pentru o a doua zi identică. Altfel cred alții.
Doar întâmplarea a decis să-mi îndrume pașii spre alt izvor de cerneală tipografică, puteam bine mersi să consider și azi procesul de teapa celui concurențial, asemănător, dirijat de cerința firească a pieței, un cal de nesărit în condițiile unei economii sănătoase, imposibil de mânat în văzul tuturor fără să sară în ochi. Pe credința asta am bătut de trei ori pe cont propriu șaua armăsarului nostru, eu fest, el identic. Ei, ce mi-e la capitală, ce mi-e acasă, acolo, un bilet, două dus-întors! Era doar unul singur, dar până-n Satu Mare și-napoi. Am cântărit, mi-am rotocit palmele una-ntr-alta, mi-a roșit obrazul, mi s-a urcat sângele în creier, mi-am ros unghiile și-am mai zăbovit o săptămână. Se supără!-mi zic. N-am încotro, n-am de unde atât!
Trecuse. Din aceeași senzație de purpură-n obraz și inimă crispată n-am mai avut tendința de-a mă simți neputincios și de-a cere ajutorul celui ce fusese nelipsit din primul rând al oficiilor de gazdă. Am invitat fără obligație pe toți cei ce-i doream a-mi fi alături din pură prietenie și dintr-un familiarism dintre cele mai uzuale: nu se văd oamenii cu zilele, nu-și vorbesc cu lunile, se ,,iubesc” însă ca la ultima întâlnire. A fost cumva și-un test. Eșuat. Dar fără urmări. Ranchiună sau alte porniri punitive. Rezultatele erau neconcludente.
Crez dezmințit cu proxima ocazie. Incidental avându-mă măr de discordie. Pe domnul Vasile Ghinea îl știți, cuminte când i se cere un lucru, loial când are de dus la îndeplinire o sarcină, docil când limita oricui este depășită cu mult. Și dacă-l vedeți încă pe la Centrul Cultural se datorează unei munci pe care toți o dezagreează, de consemnator al evenimentelor literare. Că vrea cineva sau nu, el rămâne parte din familia instituției. Așa cum credea și el că frații și surorile de breaslă nu vor încheia niciodată în lipsă un contract de renegare. Cu litere mari!

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share