Pe urmele… Facebook-ului – Co(p)chil(i)e


Să fie nedreptate până la final! Așa se cade.
Jurasem credință crezului că n-o să mă mai las purtat de vraja și vrajba ordinarelor ,,contest”-uri și-mi voi adăpa mârțoaga muzicală în liniștea câmpilor proprii. Mânca-l-ar șerchii de Eurovision! Oare ce dar să fi avut salina de n-a reușit să desferece gurile celor cinci jurați, inclusiv prezentatorilor de n-au știut că pe scenă fuseseră doi, și alții de-o prezență aidoma, ce așteptau o părere pertinentă la o creație, fie și-așa, de categorie ușoară, ca-n cazul a doi dintre înscrișii în concurs, participanți la ultima semifinală, ce-am apucat să văd și să mă irite până-n…, cu detalii și gratulări până peste poate?
M-a cuprins invidia. Pe decorul scenelor toate, pe toate perdelele cu steluțe, pe multi ecrane, pe puținii pași făcuți pentru cele trei repetiții și emisiunea preambul de c-o zi înainte antamate pentru cunoașterea îndeaproape a fiecărui participant din fiecare serie, toate cu excepția Turdei. Sunt invidios pe covoare și mochete, pe scările abia spălate de care n-am avut parte în grota căreia trebuia să-i aduc, fără falsa bucurie jucată aproape ideal la sugestia reporterilor că dă bine la cameră, prinosul meu de mirare la prima intrare într-o astfel de minune, omenească în toată sinea.
Știu. Tardivă deplângerea, dar când te vezi în-tinat și prăfuit de pardoseala plină de-un fel de pietriș mărunt și ciudat, gata să-ți rupi beregățile printre pistele de golf și desele treceri de la sare la lemn, prinzi a te simți insalubru cu totul. Când se mai trezește din… ,,un guru” al vremurilor pop și nu știe pe ce lume se găsește nici el, nici tu, ți-o zici de la obraz: ,,Ce cauți, mă? N-aveai ce face pe-acasă?”
Să fi fost singurul pârâcios și era de-ajuns. În timp ce eu mă opresc aici, gargara altora o să aducă rectificări, pare-se zadarnice, transparența și detașarea de vechile norme trenează prinsă-n mrejele conformismului confortabil. Spusesem doi, dar fără vrere am apucat parte dintre gratulările maxime, cu ochi dați peste cap și locvacitate, logoree lucidă, totală… pentru copila Dora, încât de dimineață mă așteptam să-i fie atribuite prin presă cele 60 de puncte. De ghicit, ,,marele talent” abia a apucat podiumul și calificarea. A primit totuși o cifră din clasa divizorilor comuni, șase ani peste cei de majorat.
În mare, ca să se-mplinească voia cuvintelor cu indice cinci sute, eurovizia a rămas un simplu concurs de interpretare, deficitat de componenta auditivă diversă, precară mereu, eliptică de frecvențele medii-înalte ghidatoare, confirmată de cunoscătorii-jurați, omisă în totalitate din fașă, de la ședințele preliminare, calate pe ținută, imagine și… cam atât. Un capitol care ar trebui studiat nu la facultate, acolo unde ,,de la zero muzica” înseamnă de la sunet, de la împlinirea științifică a lui, oscilație-propagare-percepție, ci prin școlile generale, prin analogii ordinare, primitive. Iaca: un arc cu săgeți – o coardă, o frunză-n vânt – un clinchet de clopoțel, o ghindă prinsă-ntre degetele mari – un instrument de suflat. Cum mulți dintre cei pe care-i auziți dăruindu-și eterului glasul trec de formă testul fizicii cantabile, regulile unor urechi ascuțite și acordate sunt ignorate cu… nonșalanță.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Share