Fărădelegea lui Călin – Umor… oltenesc


Să nu mai existe oare…?
Muierile gravide, de-o presupunere, să nu fie ,,pasibile” de-un conced’ cu adaos, doar ,,Salariații care lucrează în condiții grele, periculoase sau vătămătoare, nevăzătorii, alte persoane cu handicap și tinerii în vârstă de până la 18 ani…” să beneficieze de odihnă suplimentară de cel puțin 3 zile? Al. 1 al Art. 147, la fel ca Al. 2, nu specifică, pe lângă inechitate, câte peste trei obține înhămatul la munca cea mai dificilă și nici nu ligamentează plusul de gradul de dificultate sau, în cazul celor cu dizabilități, vedeți, și aici Codul este depășit în exprimare, de handicap. Macabru, s-ar transpune astfel: un deget lipsă – trei ore, două – șase, etc.
Art. 148 ridică dubii fiindcă lipsesc la compunere elementele lingvistice constitutive priceperii facile. Al. 1, inteligibil, explică în linii mari procedura de stabilire a concediului, fie prin metoda colectivă, fie individuală, are predictibilitate pe un an. Lecturând Al. 2 am făcut o pauză mai mare pentru înțelepțire prin raționarea pertinentă a fiecărei părți de propoziție și n-am reușit să înțeleg direct ceea ce ei, legiuitorii, încercau să-mi inducă: ,,Prin programările colective se pot stabili perioade de concediu care nu pot fi mai mici de 3 luni pe categorii de personal sau locuri de muncă.” Puteam descifra astfel: concediul este de cel puțin de trei luni. Și era eronat. Cazuistic. O firmă are doi angajați. Cea mai mare perioadă, cumulată, pentru a trimite oamenii să-și pună ,,forțele la loc” este de maxim două luni. Încalcă legea? Cam da. Al. 3 permite fracționarea repausului și, dacă cerințele o impun, pierderea unei părți pentru anul în curs: ,,Prin programare individuală se poate stabili data efectuării concediului, sau, după caz, perioada în care salariatul are dreptul de a efectua concediul, perioadă care nu poate fi mai mare de 3 luni.” Odihnă? Ba. Al. 5 permite angajatorului s-o facă deranjantă, ,,… cel puțin 10 zile lucrătoare de concediu neîntrerupt.” face să piară orice chef.
Vorbesc româna și mai de haz, mai de necaz găsesc că se face mișto de noi. Ascultați Art. 149 și vă cruciți: ,,Salariatul este obligat să efectueze în natură concediul de odihnă…” Ei, na! Eu vreau în casă!
Art. 150 – ireproșabil. Plătește onorabil, nu mai puțin de cuantumul salariului de bază, sporurile și indemnizațiile cu caracter permanent, după o medie zilnică înmulțită cu numărul de zile de odihnă și cu cel puțin 5 zile lucrătoare înainte. Am sintetizat din cele trei alineate.
Gluma-i glumă la timpul ei. Art. 151 are însă parte de seriozitate, ambii protagoniști ai procesului de muncă pot cere încetarea provizorie a concediului, cu diferențierea că angajatorul are motive întemeiate legate de stringența forței majore sau interese urgente și specificația că este ,,domn” și plătește ,,… toate cheltuielile salariatului și ale familiei sale, necesare în vederea revenirii la locul de muncă și eventualele prejudicii suferite de acesta ca urmare a întreruperii concediului de odihnă.” Benzina, avionul, cazarea, masa… pierdute….
Unul bun, două ce se bat cap în cap. Zilele libere remunerate ar trebui asimilate…. 152, Al. 1: ,,În cazul unor evenimente familiale deosebite, salariații au dreptul la zile libere plătite, care nu se includ în durata concediului de odihnă.” 153, Al. 1: ,,Pentru rezolvarea unor situații personale salariații au dreptul la concedii fără plată.” Ce mi-e o situație, ce mi-e alta? Totuna! Ah! Dac-o lungește la infinit…. Dar acolo lucrurile au alt flux legal.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share