Fărădelegea lui Călin – E și nu e!


Contra sistemului sunt din naștere. Contra sistemelor ce diferențiază indivizii după criterii pecuniare. Că ăla are mai mult și altul mai puțin.
Până și la dramurile de minte mă împotrivesc a le fundamenta în deștepte și proaste pentru plata tuturor servanților muncii. A! După lene și hărnicie aș tabela suma aferentă zbaterilor la centimă, fiindcă oamenii se nasc cu deficiența asta animalică de-a se cufunda într-o odihnă permanentă chiar și-atunci când conștiința colectivă sau individuală are cea mai mare nevoie de acțiune, așadar, nu inteligența einsteiniană ar fi de pus criteriu de evaluare la remunerare, nici alte ,,asumări” poziționale, ci rezultatul final, în definitiv palpabil, poate fi un șir lung de vorbe, furnizor de metodă de lucru pentru viitoare obiecte, – nu?, astea rămân vizibile și folositoare – merită recompensa, sau obiectele în sine. Dar, plătite nu echitabil, cum mulți inovatori au pretenția unor sume uriașe doar pentru o idee, ci uman poderat. Și vă mai spun, comunismul socialist n-a perfecționat egalitarismul, cum ați avea tendința să înclinați a crede despre mica mea filozofie, s-o etichetați doctrinar, fiindcă identic înseamnă nu la muncă egală, salariu egal, dimpotrivă, ci președinte, director, inginer, salahor, vidanjor, om cu sapa la câmp, musai la fel. Însă societatea aceea, ideală într-adevăr, nu există, totuși nu i-ar sta rău lumii să se rânduiască într-o bună zi astfel, singura rațiune a vieții pământene, universale, de ce nu?, rămâne a unui trai pus la comun.
Om – greșeală. Iertabile și neimputabile radical și permanent. La câte despicări de fir de păr au legile, se mai nimeresc și unele care să descumpănească. Pățit fiind, mi-a stat ca un cui înfipt în creier fundamentul legii de salarizare 284/2010 și al celorlalte din anii următori, ajustabile a modului de criterizare și remunerare a angajaților, în principal de la stat. În primul rând n-am înțeles cum poți înainta un număr, ce reprezenta lei și minimă sumă garantată pe economie atunci, pe care să-l perpetuezi timp de șapte ani pe lângă o grilă care nu a funcționat coeficientual niciodată pentru toată lumea, când știi ce deficit are colectarea bugetară și ce cote de inflație ne pasc anual. În al doilea m-am întrebat cum poți să adopți un alt salariu minim pe țară în paralel. Adică, venea unul nou, îl înscriai în această valoare minimală plus restul de adaosuri, celuilalt, existent, îi indexai retribuția cu atâția bani cât închipuia aparatul legislator că se cuvine și am constatat din calcule că niciodată procentul acela ,,dăruit” nu egala pe-al noului. Exemplul cel mai concludent. Șiretul 25% promis la 1 Ianuarie 2018, inițial îndeplinind rolul unei creșteri reale de salariu, transformat mârșav în trecerea unei părți din taxe de la angajator la angajat, dar practic rămase tot la el, doar el le achită statului, adunate cu cuantumul de anul trecut, 1450 lei, nu dau nicidecum 1900: fac exact 1812,5 lei. Să nu spun că nici ordonanța corectoare și lămuritoare nu indică precis la Art. 7, Al. 2, OUG 90/2017 este ambiguă.
Toată tevatura linguală a fost și este necesară pentru analiza corectă a Codului muncii. Art. 164 este indubitabil. Al. 1 precizează criteriul de salarizare, cine îl stabilește, cât timp este necesar a primi această indemnizație lunară minimă brută pe țară, cum se calculează după un număr de ore efectuate în cazul neîmplinirii cerințelor acesteia. Al. 2 nu-i permite angajatorului să modifice această sumă sub nivelul ei. Al. 3 îl obligă să-l plătească, indiferent dacă muncitorul prestează sau nu poate presta din motive independente de acesta, cu excepția grevei. Al. 4 adaugă sarcina expresă de a transmite cât reprezintă la fiecare moment salariul minim….
După cum bat vânturile mondiale, dar mai ales interne, autoritățile guvernamentale au schimbat jocul precedent. Cum era să mă supăr pe colegi că au aplicat ceva palpabil, funcțional vreme îndelungată prin ,,bunăvoința” aceleiași legislații și mă scoteau sub plafonul minimal și doar ca excepție să-mi ofere suma minimă? Cert este că tot legea le face, tot legea le drege, de aceea, cu un pic de răbdare și un ochi atent se poate lămuri și repune situația în matca normală. Și cum unii se cam fac că plouă, aviz particularilor, Art. 165 este tranșant: ,,Pentru salariații cărora angajatorul, conform contractului colectiv sau individual de muncă, le asigură hrană, cazare sau alte facilități, suma în bani cuvenită pentru munca prestată nu poate fi mai mică decât salariul minim brut pe țară prevăzut de lege.” Atent sunt și-n cazul acestei formulări. Observ termenul ,,facilități” cu îndoială că se potrivește contextului. Tot ce ține de procesul de muncă intră în categoria necesităților, imperativul ,,trebuie!” este unicul deziderat procesual: faci dacă ai cu ce și cum. ,,Înlesniri pentru ducerea la îndeplinire a activităților…” parc-ar fi fost mai corect. Facil înseamnă ușor. Și ce lucru este?

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Share