Căruţa cu virgule – Zăpezile de altădată


Celor care se întrebau nostalgic ,,Ou sont le neiges d’antan?”, iarna le-a dat răspunsul: ,,Voila, le neiges!”. Şi ne-a dat atâta zăpadă cât pentru toţi anii trecuţi în care i-am dus dorul. De aceea, pentru că e un temen la modă, zic că ar fi o idee bună să comasăm şi noi toate sărbătorile de iarnă mai târziu, de exemplu acum în februarie ca să fim siguri că ne alegem cu bucuria întreagă…
Nu ştiu alţii cum sunt, da’ eu când îmi aduc aminte de zăpezile copilăriei mele, mă cupinde o tristeţe…iremediabilă. De ce ? Habar n-am. E aşa, o părere de rău că nu mai văd zăpada cu aceiaşi ochi ai copilului care eram, când mă bucuram că ,,ninge”. Atunci nu mă gândeam nici la frig, nici la costurile întreţinerii sau deszăpezirii, nici la cei fără adăpost pentru care zăpada şi frigul aduc moartea. Atunci, pur şi simplu, zăpada aducea acea bucurie, acea nerăbdare care mă ţinea cu ochii lipiţi de geam ca să nu pierd venirea primului fulg de zăpadă… Iar a doua zi, priveam albul imens cu teama de a nu-l murdări cu urmele paşilor mei. Atunci, zăpada, ninsoarea, se asocia cu starea de seninătate, pace, confort, ignorare a tot ceea ce înseamnă mizerie la propriu şi la figurat, vrajă şi armonie cu tine însuţi şi cu cei din jur. Abundenţa ei era motivul suprem de bucurie şi nimic altceva nu mai conta. Retrăiesc cu emotie clipele în care ne bucuram din toată inima şi fără griji de săniuşul pe mijlocul şoselei, fără teama de a fi loviţi de vreo maşină, şi aşa foarte rare pe vremea aia… Chiar şi bucuria că se închid şcolile era parcă mai intensă decât în timpurile de azi. Asta ne dădea falsa senzaţie că acolo sus, cuiva îi plăcea hărmălaia noastră de pe uliţe şi se amuza teribil de năzbâtiile noastre şi de aceea ne-a dat mai mult timp liber să le facem… Unii spuneau că însuşi ,,tovarăşul” dădea ordin să ningă, ceea ce ne făcea să ne gândim la el cu admiraţie când îl vedeam zâmbind în poza de deasupra tablei… Nu existau telefoane mobile, calculatoare, messenger sau facebook, dar ,,socializam” cu bucurie ca la un semn. Ne întâlneam ,,spontan” în locuri dinainte ştiute, chemaţi de un semnal nevăzut şi neauzit şi dădeam ,,like” pe viu la distracţie. Nu ne ajungea o zi pentru câte voiam să facem, pentru câte jocuri inventam…
Fiind o zonă de câmpie, orice denivelare devenea o pârtie pentru săniile ale căror tălpici le ,,vlăguiam” până când rugina nefolosinţei de un an întreg, lăsa loc luciului metalului din care erau făcute. Şi precum nişte cunoscători în materie, ne dădeam cu părerea despre calităţile săniilor noastre. Apreciam greutatea, lungimea, viteza şi performanţele şi decideam în unanimitate a cui e mai bună, după ce o încercam pe rând, fiecare. Şi nu se supăra nimeni… Şi fotbalul pe zăpadă era inegalabil! Alergam disperaţi după o ,,băşică” ce se încăpăţâna să nu intre în poarta goală pentru că toţi voiau să dea gol. Iar când asta se întâmpla totuşi, bucuria era fără margini iar autorul ,,minunii” devenea deodată interesant pentru fetele din ,,galeria”de pe margine. Deşi la şcoală arătam cu toţii la fel în uniformele noastre negre, aproape cazone, eram atât de diferiţi, în timp ce azi, copiii noştri arată diferit dar parcă sunt la fel…
Timpul a estompat acele amintiri, iar bucuria căderii zăpezilor copilăriei a făcut loc îngrijorărilor mature legate de consecinţele ei. Acum zăpada e subiect de presă şi parcă aduce doar necazuri. Blochează drumuri, ucide oameni, costă bani îndepărtarea ei, umflă costurile la întreţinere, produce nemulţumire pentru unii, profituri pentru alţii. Înseamnă orice altceva în afara acelei bucurii pure şi simple a copilăriei. Şi atunci vă întreb: ,,Unde sunt ninsorile de altădată?”

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share