Căruţa cu virgule – Închisoarea tăcerii


Am trecut ieri, pentru prima dată și cu emoție, pragul închisorii Rîmnicu-Sărat…E un sentiment ciudat, dincolo de privelistea dezolantă și liniștea apăsătoare, aproape ireală, care te întâmpină.Poate aici, mai mult decât în altă parte, am avut sentimentul că mă aflu în mijlocul luptei eterne dintre lumină și întuneric, dintre libertate și captivitate…
Soarele generos al unei după-amiezi de duminică arunca lumina și căldura sa peste zidurile groase ale intrării, atenuându-i oarecum din sinistrul ei. Ironia sorții, ca și cum constructorii ar fi vrut să-i țină țină în captivitate până și lumina acestuia, l-au stilizat într-un soare din fier forjat aflat deasupra intrării…Pe măsură ce înaintezi către corpul principal al închisorii, soarele rămâne în urmă, bătând în retragere în lupta sa cu zidurile groase. Urc cele câteva scări din piatră, tocite de vreme și de pașii celor închiși și intru în clădirea principală. Îți trebuie câteva secunde să te obișnuiești cu umbra din interior, dar apoi ți se deschide în față toată grozăvia… Celulele, aflate pe două niveluri, stau cu ușile deschise aliniate ca pentru inspecție. Ușile grele, din lemn masiv, cu trei rânduri de încuietori groase din fier forjat și mici vizete pătrate, inspiră și acum, după atâția ani o teamă amestecată cu neliniște… Paradoxal, nciuna nu scârțâie sinistru, așa cum m-aș fi așteptat. Se deschid încet, în liniște, parcă pentru a nu afecta pe cei prezenți acolo. Intru. Celula mică, pentru o singură persoană mă primește rece și frustă… Pe peretele opus intrării, aproape de tavan, e un geam prin care se luptă să intre lumina soarelui… Se proptește însă de gratiile groase, estompându-se parcă într-un zid de lumină… Aproape că-mi răsună în urechi zgomotul sinistru al lanțurilor grele, scârțâitul macabru al ușilor încuindu-se cu trei rânduri de zăvoare… Simt că, dacă aș vrea, aș putea auzi scâncetele, gemetele, strigătele și urlete gregare ale celor torturați aici, înjurăturile gardienilor sau loviturile bastoanelor pe trupurile osoase… Poate că ele au rămas închise în acele ziduri groase și se vor auzite de noi cei de azi, spre crudă aducere aminte și veșnică neuitare… Câte vise, lacrimi și durere se vor fi strâns între acești pereți ? Câte speranțe și iluzii deșarte se vor fi născut și murit aici?… În tocul ușii unei a din celule se află încrustate trei chipuri umane, strigăt peste timp din această închisoare a tăcerii…
Dintr-o dată mi se face frig și ies spre lumină… La mijlocul etajului, la unul din capete se află o pasarelă de trecere prin care se coboară un pic către celulele înșiruite pe stânga și pe dreapta…Aceasta pare a fi fost folosită de gardieni ca punct de observare, locul permițând o vedere generală asupra întregului etaj și a parterului. Părea un,,amvon” de unde se ,,predica” teroarea, suferința și dezumanizarea… Închisoarea tăcerii de la Rîmnic, recunoscută ca fiind cea mai dură, s-a vrut un loc al anihilării voințelor, al uciderii idealurilor, al batjocoririi ființei umane de către ea însăși, al decăderii spiritului și al crimei, în general. Anihilarea elitelor acelor vremi, căci despre asta e vorba aici în primul rând, a fost cel mai mare rău care se putea întâmpla acestui popor… Această practică sălbatică, dusă la nivelul de politică de un sistem ce se dorea ,,al oamenilor muncii” poate fi considerat ,,vinovat” de starea în care ne aflăm astăzi. Fără repere morale, fără valori autentice, fără principii adevărate, ne zbatem și acum într-o neputință ucigașă, poate mai mare decât cea din temnițele comuniste. Iar această iluzorie libertate de azi, este poate, mult mai grea decât temnița crâncenă de atunci…
M-am întors la ceilalți participanți la această acticvitate, puțini, dar de mare calitate și am ascultat cu mult interes expunerile doamnei Manuelei Camelia Sava, a doamnei Ștefania Selegian, domnilor Doina, Marafet și Laurențiu Selegian, dar mai ales, a unui fost deținut politic, căruia îmi cer scuze pe această cale că nu i-am reținut numele. Acesta din urmă a întregit în mod fericit-dacă ăsta poate fi un cuvânt potrivit- evenimentul cu povestirile sale trăite cu adevărat în închisoarea Jilava. Cu această ocazie, am asistat și la lansarea unei cărți foarte interesante a asociației Unity in Value, carte care a strâns în paginile ei, gândurile unor deținuți către Dumnezeu. ,,Scrisori către Dumnezeu” se vrea a fi o privire dincolo de prejudecata la îndemână, comodă, despre oamenii ajunși la închisoare pentru o faptă sau alta. Este surprinzător să constați că, dincolo de eticheta dată de societate, hoț, pungaș, criminal, un om poate avea, în adâncurile lui acea fărâmă de umanitate și spirit. Aceste scrisori, au fost poate și pentru ei un mod de a-și mărturisi greșeala, e a se spovedi lumii și lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor săvârșite…
E adevărat că, inițial, închisoarea Rîmnicu-Sărat a fost una pentru deținuții de drept comun, pentru hoți, criminali și alte categorii. Însă ceea ce am scris aici nu se referă la genul ăsta de oameni. Deși nimic nu poate justifica acest regim crunt de exterminare, pentru nici o ființă umană, aceste rânduri se referă cu precădere la cei care au suferit pentru o idee, pentru un ideal nobil, pentru principiile lor de viață. Puțini au fost cei care n-au renunțat la credințele lor. Puțini au fost cei care au supraviețuit torturilor fizice și psihice. Însă cei care au făcut-o, trebuie să fie un exemplu de demnitate pentru noi, cei de azi. Un exemplu pentru noi, cei care ne speriem și cedăm aproape fără luptă sau opunem o rezistență formală în fața ,,greutăților” vieții de azi. Ne abandonăm prea ușor în brațele unor iluzii, navigând orbește pe marea deșertăciunii…
În 1963, închisoarea Rîmnicu-Sărat s-a închis, oficial. Neoficial, ea a rămas până azi o rană deschisă în conștiințele celor care au ,,trăit-o”… Gardienii sau deținuții de atunci o poartă în suflet fiecare în felul lui…Torționari ca Vișinescu, de exemplu, au ajuns la o vârstă ,,respectabilă”, continuând să creadă că ,,și-au făcut doar datoria”. Probabil că, dincolo de aparențe, ei au ales să-și îngroape adânc în interiorul lor toate acele fapte, pentru a putea trăi…cu pensia de la stat. De cealaltă parte, foștii deținuți, s-au împăcat cu ei înșiși în fața lui Dumnezeu, renunțând la răzbunarea pentru suferințele trăite, alegând creștineasca iertare a ,,greșiților” lor…
Peste zidurile închisorii și peste suferințele acelor oameni, se așterne o tăcere groasă, o tăcere vinovată, a celor de azi. Cu toate astea, nu putem ascunde că toate astea s-au întâmplat! Nu putem ascunde că zidurile acestei închisori a tăcerii există! Și fie numai și pentru veșnica neuitare, acest loc ar trebui restaurat și păstrat ca atare. Iar instituții cu multe inițiale…și atât, ar trebui să-și ia rolul în serios, nu doar banii !
Pentru ca, la un moment dat să evadăm, în sfârșit din această închisoare a tăcerii în care trăim cu toții…

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share