Pe urmele… Facebook-ului – Povestea corpului


Anatomie pură pentru cazul sucombărilor jurnalistice. Se încearcă una bucată subiect la externe, se așează (tot nu-mi place așază) la microscop pielea…, se disecă, se îndepărtează fasciile….
Joacă. Poate de pe-acolo, din veacul școlar, li se trage ,,articolarilor” când ucid persoane fără nume, când depun în boxa acuzațiilor afaceri și proprietarii lor, anonimi, și cer altora scenarite suplimentare după zece rânduri evident chinuite. N-au măcar inspirația fantezistă a celor de la timesnewroman, fabulația lor pueril-credibilă, sofismatească sau crasa expoziție tabloidă ce decopertează intimitatea fără jenă, indiferent de consecințe. Un titlu doar, un conținut fad și-o statistică enumerativă de-mbărbătat.
Sensibilitate încondeiată pentru a indigna populația locală spre sabotarea singurei activități lucrative, altfel această vuvuzire nu îndeplinește vizibil alt scop. Confecționarea de haine, până va inova cineva procesul de coasere bucată cu bucată și-l va robotiza în totalitate, va mai chinui femei destule și va mai face victime, dacă or fi existat într-adevăr, ale corvoadei de-a înșira ațe cu ajutorul mașinilor, dar să nu creadă careva că moartea survine doar stând pe scaun, în picioare sau dând din mâini. Se crapă țeste pe șosele și nu-i nimeni indignat, se încrucișează săbiile și cuțitele în văzul autorităților, iar asistența concetățenească devine inertă, ba chiar dă bir cu fugiții de frica vătămării. Omenirea însă nu piere cum și-ar dori-o pesimiștii, se pierd destule vieți pe mapamond doar din decesele înainte de vreme, dar nu se înmormântează pe zi mai mult de 2600 de inși și mai îmbucurător, după o astfel de statistică și-ar da traiul tot la schimb fiecare țesătoare, se nasc de aproape trei ori mai mulți. De-o închipuire, transformând în așezări, avem 365 de comune mici românești renăscute pe an. One by day.
Ziaristica este ok atât timp cât nu zvonește fără acoperire și nu culege împotrivire, câtă vreme, cu precădere în urbanismul restrâns provincial, nu ațâță locuitorii și nu-i transformă în beligeranți. Lupte de stradă sigur nu vor avea loc, nu ca-n anii ’70-’80 când un cuvânt aruncat într-o scară de bloc forma găști de ,,runceagiști”, aruncători de ,,madă”, țepuitori cu bricege (hai c-am nimerit pluralul din prima), pumnangii și prăștieri, când tarabele erau luate cu asalt pe asfințit spre a flutura brațe victorioase sau a ascunde tranșeistic vreun cap de fereală la intemperia pietrei-ghiulea, fiindcă orgoliile acelea, mândria orășenească a tuturor noilor ocupanți teritoriali s-a mutat pe stradă și împarte sunetele lucrului mecanic produs ghiolbănește între-o roată și-un asfalt suportabil. Firească în faza anilor puțintei. Trecătoare.
Noi, cei de-ai casei, deveniți prin naștere sau împământeniți de cel puțin patru decenii, putem zări urmările gloriei de altădată, pleiada de figuri ce amenința cu teroarea pe amurg, la ștrand, în parc, la Casa Armatei, prin păduricea din dosul Poieniței, pe gârlă, la Gară, în Piața toată și prin cotloanele Costieniului, plimbă străzile în van a deșertăciune, mestecă în gingii o țuiculiță în cătunul cel mai îndepărtat ori putrezesc subteran.
Concluzionând, spre a nu încinge spirite gratuit, îi rog pe cei de la Râmnicpress, doar ca pașnic și atent viețuitor loco, să plaseze concretețea într-o viitoare destăinuire, să ne furnizeze numele ,,tiranului” de angajate, pentru a-i aplica tratamentul obișnuit: oprobiul comunitar….

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share