Spatii culturale nr. 56 – Râmnic, mon amour!


Mai vine câte-o iarnă incertă peste noi, că nu știi dacă-i toamnă ori început de primăvară. Cam cum se întâmplă de data aceasta în târgul sărat, unde cenușiul urlă a pustiu încolăcit, cu câinii maidanezi, pe străzile unde nici sticle nu se mai sparg, de ani buni. Târgul își vede de-ale lui, bătrânește, iertându-se de greșeli în fumul gros de tămâie și-n mirosul de colivă care-a intrat până și-n pereții clădirilor. Din când în când, se mai trezește câte-un glas pe care nimeni nu-l recunoaște, să strige în urechile înfundate cu bumbac, pe sub fesurile tricotate, că orașul e, de fapt, închis (nu ca Bucureștiul comunist, în care nu puteai intra decât prin PCR – adică pile, cunoștințe și relații) ci, mai exact, ca un cimitir ori ca o închisoare.
De intrat/venit aici ori de sporit natalitatea, slabă speranță. Fără întreprinderi – deci fără oferte de muncă – fără cine știe ce natalitate (mai are curajul vreo râmniceancă fără etnie să nască în ziua de azi?), fără potențial turistic, fără… (lista ar putea fi nesfârșită), târgul e sortit să nu mai primească „sânge proaspăt”, „venetici” care să sporească procentul demografic al sărăciei postrevoluționare, tineret dornic să-și găsească norocul departe de părinți sau măcar foști cetățeni ai urbei, plecați prin cele străinătăți și gata să se întoarcă, nostalgici, la rădăcini. Evident, nici tinerii, nici bătrânii, nici plecații, nici nostalgicii nu se mai întorc. E ca și când aici ar fi intrarea în infern: „lasciate ogni speranza…” și e clar, trebuie făcut drumul înapoi, iar Râmnicul șters dintre posibilele destinații. De aceea, probabil, puține trenuri mai opresc în gara noastră mică, dar și acelea se umplu cu navetiști la Buzău, Focșani sau unde-o fi rost de câștigat o pâine, că, la noi, Domnul cu mila.
Târgul moare încet, populat cu bătrâni în acte ori numai la suflet. Se cerne liniștea uitării peste ei, ca-n poemul lui Corneliu Coposu. Evenimente sunt puține: mai trece câte-o ploaie, mai trece câte-o zăpadă amăgitoare, repede intrate în setea asfaltului, în pământul sătul de pașii care-l frământă fără sens. Mai bate vântul uneori, mișcând cârdurile de ciori de la gară spre centru și mai la vale, spre busturile celor doi poeți fără nicio legătură unul cu altul și amândoi cu cititorii din târg. Senzația că te afli într-o carceră răcește și mai tare sângele, oricum prea leneș în artere. În trecut, închisoarea (semimuzeu, astăzi) era populată doar cu deținuți aduși din afară; peste vreme, zidurile ei au început să depășească perimetrul inițial, curtea interioară a câștigat, pas cu pas, spațiul citadin, de la câmpia dincolo de care se întinde Brăila, până la malul abrupt și plin de gunoaie al râului Râmnic, de la stadion până, hăt, în altă câmpie, la fel de monotonă și cu orizont oricum de neatins. Acum toți suntem înlăuntrul închisorii-muzeu, chiar dacă zidurile nu se văd, chiar dacă n-avem gardieni care să ne numere pașii prin spațiul dilatat al curții interioare.
Turlele celor peste 25 de biserici străpung ceața care devine tot mai deasă, pe măsură ce adună toate respirațiile celor încă mișcători sub ea. Dar bătaia clopotelor nu mai este de chemare, ci, tot mai mult, de înștiințare: iată, a mai trecut cineva dincolo, peste pragul dintre o viață care seamănă cu moartea și moartea cea adevărată. A mai trecut și va mai trece, până ce orașul va deveni unul gol.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Share