Note de lectură – o lectură generatoare de emoții (mai ales subiective)


„Orașul închis” – Editura Polirom, romanul doamnei Viorica Raduta, este, cu siguranță, o carte dospită încă din copilăria autoarei. Am participat cu bucurie la lansarea de la Rm-Sărat, pe 12 ianuarie 2018, împins de dorința de a citi cartea despre care auzisem deja. Mă așteptam să fie doar o poveste, bazată pe fapte și întâmplări reale din rău famata și blestemata închisoare din oraș.
Greu, foarte greu am înaintat cu lectura (incluzând aici și o lungă pauză pe care am fost nevoit să o iau din motive obiective). Am citit pe îndelete, atent la fiecare cuvânt. Nu este o proză obișnuită, este un poem dens, un poem al suferinței de neimaginat. Uneori, chiar și din pauza dintre cuvinte răzbat gemetele acestor suferințe. E mai mult decât o poveste, este dezlegarea unui blestem.
Acțiunea are o curgere mâloasă, presărată cu nenumărate vârtejuri ale timpului care coboară pe diferite paliere, ajungând până la perioada primului război mondial sau urcând până în anii 80, anii copilăriei mele. Aici intervine nota mea de puternic subiectivism, deoarece lectura mi-a deschis niște sertare cu amintiri rar sau deloc deschise până acum. Realizez, mai mult ca nicicând, că amintirile sunt emoții puternice transformate în informație pură care în mod tainic este stocată, după părerea mea, în memoria sufletului, nicicum în cea a creierului.
Cronologic, mi-am amintit de vizita la fosta pușcărie pe când aceasta era depozit alimentar. Eram cu tata care avea un prieten ce lucra aici. Am așteptat cu inima strânsă în fața unei uși încuiate cu un zăvor imens din fier ruginit. Odată deschisă, am văzut celula strâmtă, cu un ochi de geam pe peretele opus ușii, atât cât întunericul să nu fie deplin. Puțina lumină se strecura rece, sub forma unui mănunchi de raze plăpânde, printre gratii, abia lăsând să se întrevadă pereții scrijeliți. Eram prea mic și prea speriat ca să am curiozitatea de a le descifra. Un crâmpei din duhul care îl poseda pe Mihăiță, personajul acestei cărți, m-a străbătut fără să știu în acele clipe. Am simțit o teamă nedeslușită, paralizantă care îmi dădea ghes să plec de acolo. Nu am vrut să știu nimic, nu mai țin minte nicio explicație.
Abia mai târziu, din poveștile mamaie-mii, am aflat despre domnul Dinu, învățătorul din Măcrina care a împărțit aceeași celulă cu fiul boierului Menelas Chircu, iar după un an prăpădindu-se. Familia sa nu a aflat unde a fost îngropat. Tot mamaia mi-a povestit despre o rudă, nea Borcea (apare pomenit și în carte), închis deoarece era considerat chiabur. Mulți ani am resimțit aceeași teamă nedeslușită când treceam pe lângă zidurile scorojite ale fostei pușcării.
Lectura romanului „Orașul închis” mi-a redeschis și un sertar cu o amintire de ordin olfactiv. Izul de motorină al dușumelelor din lemn ale magazinelor din centrul încă nedemolat pe atunci. Dintr-un alt sertar au țâșnit, prăfuite de colbul timpului, emoțiile pe care le aveam când treceam, în Dacia alor mei, pe lângă statuia generalului Suvorov de la Dumbrăveni. Părea coborât direct din basmele rusești. Un alt sertar s-a deschis amintindu-mi despre comercianții de cereale evrei de pe strada Domnească, despre hanul de pe locul unde astăzi locuiește o verișoară de a mea, despre cârciuma lui Bedereag, unde, tot din poveștile aceleiași bunici știu că tataia bea aldămașul când venea la târg.
De asemenea, mi-am amintit de ruinele bisericii Domirești, a cărei pisanie devenise o treaptă la scara de intrare în casa vecinului mătușii mele. În vacanțele de vară, cu inima strânsă, pășeam printre ruine. Îmi închipuiam tot felul de povești, mai ales că un văr găsise acolo scheletul de metal al unui pistol. Am „reconstruit” atunci pe hârtie fosta biserică, ai cărei pereți exteriori i-am zugrăvit fără nicio noimă în culoarea pâinii rumenite pe vatră.
Nu-mi pot da seama cum un cititor dintr-o altă zonă își poate imagina răsăritul sau apusul soarelui la Rm-Sărat. Câmpia Bărăganului se transfigurează într-o mare încremenită în timpul răsăritului. În tăcerea dimineților, lumina își schimbă nefiresc spectrul, proiectându-se pe cerul care se unește generos cu largul orizont. În partea opusă, apusul, sfârtecat acum de eoliene, însângerează bucata de cer de deasupra dealurilor Toplicenilor. Aceste răsărituri sau apusuri apar deseori pe parcursul lecturii, iar cel care le știe le poate percepe sensul de laitmotiv.
Tot din categoria emoțiilor stârnite de lectura cărții sunt cele legate de transferul meu în clasa XII-a la liceul Vlahuță. Din acea vreme apar amintirile de la Casa de Cultură (construită din cărămizile mausoleului ridicat de nemți în urma bătăliei din Crăciunul anului 1917 de la Racovițeni). Aici am vizionat „Pe aripile vântului”, iar la un concert Iris, când au cântat Thunder, colegul Piratu sărea efectiv pe scaunele plușate.
Gara, care apare și ea în roman, a fost pentru mine ani buni portalul dintre două lumi. Bucureștiul studenției, cu forfota lui efervescentă, și Râmnicul provincial unde reveneam în vacanțe sau la câte vreun sfârșit de săptămână. De aici luam autobuzul cu burduf plin ochi de navetiștii care terminaseră schimbul II. Am prins, în fața gării, și trăsura lui Carabelea, pomenit deseori în paginile cărții doamnei Răduță. I-am auzit ronțăitul șinelor metalice ale roților pe pavajul de piatră cubică, astupat acum de mult hulitul asfalt. Gara, devenită monument istoric acum, a cărei degradare mi-a provocat tristețea pe care am strecurat-o într-un haiku acum câțiva ani:
peronul pustiu –
printre pietre de pavaj
a crescut iarba
Un alt element pe care l-am perceput ca un laitmotiv, bătăile clopotelor Cuvioasei Paraschiva, biserica lângă care am locuit până în 2006, răsună printre paginile cărții. Apoi, magazinul Tractorul, pomenit de câteva ori, a fost amplasat exact pe locul unde am locuința acum.
De asemenea, s-a iscat o rezonanță subiectivă când am citit despre casa ultimului boier râmnicean Menelas Chircu, despre casa Lupeștilor pe care o văd zilnic și a cărei proximă renovare sper a se concretiza curând. Nu mai vorbesc, despre casa lui Octavian Moșescu, cel care prin dragostea sa față de urbe a înființat muzeul orășenesc (care sper să îi poarte numele). Casa acestuia, cu geamlâc și grădina înnobilată cu pietrele de la Balcicul în care a fost primar, are un farmec aparte. De câte ori am avut cinstea de a mă afla acolo, grație nepotului dumnealui, am avut aceeași senzație de liniște blagiană, de atemporal, de aspațial (dar, despre aceasta în altă scriere).
Evident, un puternic element generator de emoții subiective este faptul că întreaga acțiune se petrece în zona atât de familiară mie. Știu străzile, persoane și personalități pomenite în carte, poveștile locului, inclusiv balcoanele cu balustradele dantelate din fier forjat ale caselor demolate cărora autoarea le-a închinat, printre rânduri, un poem trist.
Cele enumerate sunt emoții suplimentare care m-au transformat într-un cititor hipersensibil și subiectiv pe măsură. Încerc totuși să fiu obiectiv, spre a surprinde chintesența care răzbate din această carte. Autoarea a reușit să elibereze timpul împietrit în blestemul închisorii din Rm-Sărat. Numai o fiică a orașului, înzestrată cu har creator, putea dezlega acest blestem al trecutului tenebros, gri-cenușiu până la negru. Un timp încărcat de durerea care a răzbătut inevitabil dincolo de zidurile închisorii. Durerea preluată de romanciera-poet în paginile cărții „Orașul închis” a fost doinită mult timp de vântul Carpaților de Curbură printre frunzele castanilor din oraș. Acum s-a realizat o exorcizare literară. Închisoarea a devenit o inimă moartă, pulsațiile durerii generate aici au fost închise între filele cărții. Orașul este eliberat, la fel și autoarea. Doar cititorii resimt printre rânduri durerea și suferința pe care le lasă tot acolo, după închiderea cu grijă a cărții. Ducă-se pe pustii duhul suferințelor provocate în acest fel!

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share