Căruța cu virgule – Cum am petrecut io sfârșitul lumii… pardon!… ziua de 1 Decembrie?


Mă, fraților, mă trezii io dă dimineață și-mi făcui ezercițiili obișnuite cotidiene dân fiecare zi, care mă țin în formă, adicătelea pururea tânăr și forever young,.. Adică acele ezerciții pă care le face orice uom după ce se trezește dimineața din patul lui conjugat matrimonial: mersul în locul ăla în care până și regili merge sângur!…
Și când mă ezercitam io ca dă obiceiuri, mă uitai în oglindă: ,,Hait! Bag sama că arăt dăstul dă tânăr pentru unul dă nuoăjnouă dă anișori!” Adicătelea, român verde! Ca Hulk ăla când îi vine nebuneala de se face verde ca iarba… Apoi, dân verde mă făcui galben și de-abia apoi revenii la coloarea mea umană cu oleacă dă roșu… Și zic așa în oglindă. ,,Bă, mai ai oleacă și faci suta! Un fleac! Că ce mai ie suta în ziua dă azi? Nici belet la CINEMA 3D nu mai iei cu ea!”…
Carevasăzică, de 1 Decembrie, nu se putea să nu mă intromisionez… pardon! să mă introduc și io în seamă cu poveștile mele de adormit părinții… După ce mi-am luat la mână… garderoba ca să aleg straiele corecte corespunzătoare dă paradă, am luat la picior străzili dân orașul nostru care devenise ele neîncăpătoare păntru un alai sărbătoresc cu stegulețe, cu copii, cu personalități… cu dă toate! Ca șaorma, cum ar veni!…
Io am zis că lumea sărbătorește douănșpe ani dă când a apărut PROTV-ul, dar m-am înșelat! Era dă ziua României! Atâta vânzoleală doar dă Ziua Națională? Hm! Enteresant!… Și mă aruncai și io în marea dă mulțime, da’ mai pă la mal așa, că nu prea mă mai lasă forțili să înot ca la verdea tinerețe… Și cum mă bălăceam io în mulțime, odată mă trezesc în fața Centrului Cultural! Că într-acolo se îndrepta fluviul ăsta uman dân care, cu voia dumneavoastră făceam și io parte oleacă… Stătui oleacă în cumpănă: să intru… să nu intru… și călcam apa așa, nehotărât… ,,Bă, intru! Ce-o să hie?” Și intrai! La fix când se cânta imnul nostru național! Am încremenit în cadrul ușii cu respectul corespunzător momentului… Că doar un imn avem! Și-o țară!…
Domnilor, cei care nu știți, nu trăiți și nu sunteți dân Râmnicul nostru Sărat, nici nu știți ce perdeți! Păi avem o sală de spectacole așa dă estraordinară…. Că mulți veniră-n sala noastră, de-au cerut… o cană cu apă! Nu că zic io, da-i frumoasă! După imn, au urmat la fel de tradiționalele urări ale autorităților noastre locale și senatoriale, care ne urară lamulțianuri să ne-ajungă până la Revelion! Au fost discursuri vibrante în fața unei ,,mulțimi vibrante” (cum ar zice un comunicat al Ambasadei USA la București)…Că ,,să fim mândri că suntem români și râmniceni în același timp”… Io… Mie mi se păru oleacă creepy asta cu dualitatea noastră afirmată anual fix la aceeași dată. Da’, cine-s io să judec o dualitate strămoșească? Tocmai io care, după cum se opservă dân planșili alăturate, am o personalitate multipolară afirmată dă multe ori p-acilea, cu mai multe ocazii ale prilejurilor…
Dar să nu vorbim dă mine, pentru că pe frumoasa scenă a și mai frumosului nostru Centru Cultural, au urcat, pe rând, copii talentați, ansambluri corale și de dansuri populare…
Am văzut multă simțire românească dar și la fel de multă nesimțire în rândurile asistenței. Cei mai în vârstă vibrau până la lacrimi la auzul cântecelor patriotice și populare, În timp ce ceilalți, adică cei care o să le plătească pensiile părinților lor în viitor, făceau live-uri pe Facebook. În timp ce pă mine mă luaseră nește furnicături pă la osul friontal… pă la parietal și pă la occipital de mi se ridică părul de mi-a mai rămas, când auzii ,,Răsai, răsai”, într-un colț, câteva domnișoare încercau un dans popular în care, inconștient introduceau mișcărille tradiționale de pe cuburile dân cluburi… Stricau frumusețe de dans!… Și cum stăteam io așa liniștit, un câine a venit, m-a mușcat și a fugit!… Ei nu chiar așa, da’ ceva tot m-a mușcat! M-a mușcat așa o melancolie și oleacă dă speranță de doi bani că, dacă mai sunt copii care mai cântă și se îmbracă tradițional-românește, nu e totul perdut pă lume!
Și cântară și dansară copiii noștri pe ritmuri etno-pop-dance, ne-a doinit Doinița Ioniță, cu vocea și prezența ei scenică studiate în concursurile pe care le-a câștigat și cu experiența pe care a acumulat-o! M-am trezit bătând ritmul din picior când dansau ,,Crăițele” lu’ domnu’ Nicu Dinu. Și aproape că mă cuprinse o dorință de făcut din nou copii, când i-am văzut pe micuții din corurile condus de domnul Auraș și doamna Robe…. Până aproape de final, această cea din urmă dorință a mea (aia cu făcut copii) a mai pălit, la fel cum a pălit și interesul asistenței care părăsea sala într-un flux continuu, mânați, probabil de una din trebuințele de la baza piramidei aia a lui Maslow, aceea de a-și satisface nevoia de a mânca…Așa că, cei care au stat în picioare în spatele sălii și au avut răbdare, ar fi putut găsi locuri în sală, până la urmă… Dar, apropo de mâncat! N-a fost fasole cu cârnați! Ceea ce a provocat o dezamăgire fanilor și un murmur dezaprobator celorlalți. Însă, după bârfele și cârcotelile despre lipsa acestui moment din meniul de 1 Decembrie, cu toții au trecut cu bine peste asta, intrând în acel spirit necesar și obligatoriu pentru astfel de moment… Nici defilare n-a fost, că, de unde armată la Râmnic? Au rămas doar monumente de comemorat și foste cazărmi de administrat… Dar, a fost Poliție și Jandarmerie la datorie! (vă jur, n-am vrut să fac rimă!)…
Eeeei… cam asta am simțit io, un nesimțitor! Românește, in my own style, cum ar veni! Deci, io zic așa: ,,Let’s make Romania great again!” Că acuși se face suta și ne găsește Centenarul neuniți!
LA MULȚI ANI, ROMÂNIA!

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Share