Pe urmele… Facebook-ului – Astringent


Mă simt folosit. Mă simt ca prostu-ntr-o grămadă. Și nu sunt! Așa să știe….
Să se asocieze cine vrea cu cine poate. Dar nu cu mine. Am alura unui nimeni și chiar asta sunt, persoanele de genul meu n-au numere, n-au nume, n-au dumnezei, cu atât mai puțin regi. De aceea rog jurnaliștii să mă șteargă dintre cei 23 cu ordin de milion, n-am fost la priveghi și nici la înmormântare, n-am stat să casc gura spre niciun catafalc din stradă, nici din gară…. Eram acolo unde viața-și urmează cursul înainte, acolo unde m-a lăsat pământul: acasă.
O fi un triumf să te-ntorci între patru scânduri în locul natal, o fi…. Habar n-am, știu un singur lucru, că n-o să se facă o săptămână întreagă departe de toate amintirile mele palpabile, că n-o să las pe nimeni să mi le ia vreodată. Știți ce înseamnă străin? Să-ți aparții doar ție. Cum să plec, cum să accept uitarea, cum să mă mai privesc în ochii oglinzii fără să mă simt culpabil fiindcă, indiferentă implicarea socială momentană, există undeva un cineva care se va întreba cu teama aceea sădită din prima clipă de luciditate a copilăriei: ,,Pe unde-o mai fi Călin?”
Din altă perspectivă, tocmai pentru că ideile expuse sunt contrastante, un ins ordinar are prerogative multiple, roluri de care nu se poate detașa doar fiindcă s-a brevetat oportunitatea unor portițe înlesnitoare unui trai feeric, închipuit nababic, ferit de aglomerația relațională zilnică obișnuită, mai puțin cele în care este târât fără voie în adulații, îngrămădiri și înregmentări în perspective comunitare fără rezultat pozitiv. Să vină oricine cu argumente, cad toate, exemple-s cu duiumul: patriotism dedat la războaie, regalism preschimbat în comunism desferecat de capitalism, supraviețuirea lingvistică în teritorii ale căror identități nominale s-au transformat, mutații de voie și nevoie…. Adică ai de ales, dar nu oricum, reaua pricepere de dragul simbolisticii anulează orice formă fixă și încurcă lucrurile. Nu poți fi ideatic regalist și materialist de partea capitalismului, nici nu se pune problema că poate coexista furia expozițională a egalitarismului total cu teșchereaua personală doldora egoistă. Modernismul nu vine în sprijinul niciuneia dintre antonimii. Și nu înțeleg cum unii, sângerii doctrinar din fașă, aproape 23 de milioane, excluzându-mă, pot accepta măcar imaginar supușenia, accepțiunea unui ,,prim” înainte-le. Au, mămică! Uitasem de zona religioasă. Cum să fii de acord cu încă un interpus în fața Celui întâi în toate?
Tolontan și articolul lui au pus paie pe foc. Și nu mai cred o iotă din toate anchetele lui, a se adnota că nu le luam nici în trecut de bune, aici s-a dovedit ilegitim, lipsit de logică, bombastic. Repetă o frază, suficient o dată cât să nu mai fie nicio îndoială că rațiunile unui jurnalist nu se întind pe mai mult de-o zi și-un areal pipernicit și îngust: ,,Eu când vorbesc despre români, vorbesc despre mine.” Și că megalomania atinge paroxismul. Unde era Carol când i se făcuse vânt lui Cuza? În tren. Unde era Mihai când casele erau devastate de bombardamente, de sărăcie, când poporul, mase largi, dar nu tot, era trențăros, rupt de foame, așteptând noaptea sub cerul liber? În tren. 47 de vagoane, unul singur, neimportant, erau, era un adăpost, unul oferit gratis de o țară care nu mai avea nimic, nici demnitate, nici avere, nici nume.
O minciună, nimeni nu poate vorbi în numele nimănui, cu o excepție: pentru cei duși cu duhul.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Share