Căruța cu virgule – O bucată de viață


Cu toţii am trecut măcar odată prin faţa azilului de bătrâni sau Căminul pentru persoane vârstnice,,Alecu Bagdat”. Însă câţi ne-am întrebat ce este cu adevărat dincolo de gard?… Am avut posibilitatea zilele trecute să realizez un interviu cu directoarea acestei instituţii, doamna Elena Dragomir. Pornisem cu gândul de a realiza un reportaj despre activitatea respectivei instituţii, din perspective strict gazetărească, cu întrebări la obiect şi răspunsuri pe măsură….
Dincolo de gardul acestei clădiri, îşi duc viaţa o mână de oameni în vârstă, aflaţi acolo din diverse motive. Fiecare dintre ei are o poveste de viaţă, amintiri, bucurii şi tristeţi pe care acum le rememorează în liniştea clădirii ce le-a devenit cămin… Aşa că am păşit dincolo de gardul instituţiei cu o curiozitate specific jurnalistică, a celui care se află pentru prima dată pe un teren necunoscut. Liniştea din jur contrasta surprinzător cu forfota oraşului, iar vegetaţia din curte mi-a dat pentru o clipă senzaţia plăcută că mă aflu într-o staţiune montană. Câţiva bătrâni m-au privit curioşi un timp, apoi s-au întors la gândurile lor. N-am îndrăznit să-i deranjez din visare, aşa că m-am mulţumit să-i observ discret. Păreau cufundaţi într-o lume numai a lor, privind în gol. Pentru o clipă, o sclipire de zâmbet luminează ochii bătrânului de pe banca de lângă mine. Dispare apoi la fel de repede, iar ochii i se umezesc. Observându-mă, întoarce capul în altă parte. Nu vrea să fie văzut plângând, mi-am zis…
Am stat un timp acolo. N-am pus întrebări, n-am vrut să sparg acea linişte aşternută peste noi toţi. Am înţeles că trebuie să renunţ la intenţiile mele de ziarist dornic de subiecte de senzaţie şi am decis ca acest articol să fie unul de suflet, dincolo de răceala şi rigiditatea unui reportaj obişnuit… Privindu-i îmi imaginam cum amintirile vieţii vin acum peste ei, copleşindu-i şi provocându-le senzaţii ce le voiau uitate sau măcar ascunse în străfundurile sufletului. Este adevărat că unii dintre ei au ajuns acolo pentru că nu mai au pe nimeni, însă, după cum am aflat ulterior de la directoarea căminului, cei mai mulţi au ajuns acolo aduşi de propria familie. De aceea, cea mai grea povară a acestora este aceea a sentimentului inutilităţii, a abandonării şi uitării de către proprii copii. Copii pentru care, proprii lor părinţi au devenit acum insuportabili, nişte ,,obiecte” vechi de care nu mai au nevoie şi pe care le uită în mod voit în aceste instituţii. Da, poate că deranjează, enervează şi încurcă, plictisesc şi sunt cicălitori cu ideile lor învechite! Da, poate că se mişcă greu, au nevoi speciale, boli supărătoare şi costisitoare pentru cei din jurul lor! Dar merită ei asta?… Nu m-am putut abţine să nu mă gândesc la ceea ce va fi cu noi, cei de acum când vom ajunge – dacă vom ajunge! – la vârsta lor. Cum se vor purta copiii noştri cu noi? Vor deveni ei atât de insensibili şi de mult prea ocupaţi ca să mai aibă şi grija noastră? Va fi genul ăsta de soluţie una generalizată şi comodă la nivelul societăţii viitorului încât să o prefere complicaţiilor cu metehnele unui bătrân?… Dar, nu-i aşa, fiecăruia dintre noi îi place să creadă că poate avea încredere în copiii săi, iar ei ne vor iubi necondiţionat, că vor avea grijă de noi şi că vom ieşi din viaţa asta demni şi decenţi… Şi până la urma urmei, bătrâneţea e departe deocamdată…
Privindu-i pe acei oameni, mă încercau emoţii şi sentimente contradictorii, de compasiune dar şi de oarecare invidie. Compasiune pentru nedreptatea care li se face de către proprii lor copii, care au renunţat prea uşor la ei. Apoi invidie, pentru că, totuşi, cei găzduiţi aici pot fi consideraţi norocoşi că se află într-un asemenea loc, unde sunt îngrijiţi, trataţi, respectaţi. Câţi alţi bătrâni nu-şi duc zilele în condiţii mizere, neştiuţi, părăsiţi de orice speranţă în condiţii insalubre şi umiliţi de soartă şi de cei din jurul lor?…
Apariţia doamnei directoare m-a adus la realitate. Am intrat încă tulburat în biroul dânsei şi am început să conversăm. Fără întrebări dinainte stabilite, fără şabloane. Am aflat astfel că, în spatele imaginii de femeie dură, puternică, se ascunde un suflet sensibil, capabil de multă afecţiune şi dragoste de oameni. Tocmai această implicare emoţională faţă de situaţia delicată a bătrânilor, au determinat-o pe doamna Dragomir să renunţe la respectiva funcţie. Neputinţa de a face ceva concret pentru a alina suferinţele sufleteşti, a dezarmat-o. Nu probleme birocratice, de organizare sau de colaborare cu personalul sau cu celelalte instituţii au determinat-o să ia această decizie. Dânsa a mărturisit că s-a lovit de insensibilitatea familiilor acestora. Uneori prea săraci, alteori prea ocupaţi sau pur şi simplu goliţi de orice urmă de recunoştinţă, ei au ales să-i aducă în acest cămin. De aceea, de oricât de multă implicare emoţională a dat dovadă, doamna directoare, aceasta n-a fost suficientă, declarându-se în final învinsă…
După un timp, i-am mulţumit doamnei directoare pentru timpul acordat şi pentru sinceritate şi am plecat. Totuşi, nu ştiu dacă trebuie să fiu mulţumit de ceea ce am obţinut. Poate că trebuia mai multă informaţie în stare pură, sau poate că am dramatizat prea mult…Dumneavoastră ce credeţi?

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share