Pe urmele… Facebook-ului – Misa-n dric

DCF 1.0





Să mă auziți pe mine! Literatura porno se poate azvârli la coș. Nerv să am, la gură-mi este ce-i la….
În secunda descindere pe teritoriul încercărilor feminine descriptive ale relațiilor familiale m-am poticnit în delta aluviunilor vocabulești, acolo unde navigator destoinic pare a fi doar partea bărbătească, cine altul să aibă atâta curaj și degajare la pronunția actului cel mai firesc, facerea? Ca și după precedenta lectură și la aceasta am spus pas, părerea rămâne nestrămutată: nu se pot înscrie în literatură toate invectivele. Mai ales într-un îndrumar de vorbe bune, unde nu doar savoarea conținutului și acțiunea tumultoasă ori blajină, melancolică pun la masă mințile scormonitoare, ci însuși măria sa cuvântul îndrăgostit de cuvânt. Un singur rabat, o unică îngăduire poate determina dezastre insurmontabile. O trivialitate, două, o serie întreagă, o nuvelă scurtă, un poem presărat de obiectele zămislirii și ale defecării, o publicație plină…. Dai spre consum un produs, piața crede în valoarea momentană, de top, se auto impresionează, primește sugestia de impuls și ,,procreează”. În numele artei celei mai ,,rafinate”. România rămăsese neatinsă, își păstrase cu încăpățânare modelele medievale, ici-colo câte-un drac, dincolo un grivon, rar un dumnevor și-o grijanie, tui… așa la ocazii ce nu suportau mai puțin pentru o răbufnire interioară de ultimă fază, musai. Ce-ar fi trebuit să auzi în Răscoala lui Rebreanu, răspuns la viața pe muchie de cuțit a oropsitului țăran, mofturi de-astea de mascul nemulțumit că ,,blidul” ticluit de nevastă îi repugnă, produce greață fiindcă iată, el este ,,boierul” pe ,,tarlaua” multicamerală? Am atâtea dovezi că reducția la două pagini ale dex-ului îngustează intelectul, încât mă simt nevoit să vi le ofer. Citiți Terra Nobilis a prietenului și colegului Costel Suditu și veți înțelege de ce purtătorul de opinci nu va trece niciodată dincolo de bunul simț, că fiece cuvințel are dramul lui de pudoare, fie că-și ocărăște vita, vecinul sau sărăcia, că până să ajungi la legendele și miturile grecești, pline de încărcatura titanică a învățăturilor înțelepte, sofisticate, sugerate de domnul Damian la prezentarea volumului Labirint, o epopee de câțiva ani spre găsirea versului de aur a celuilalt amic și tovarăș de breaslă și gazetă, buzoian, Teo Cabel, trebuie…. Am privit mâinile lui Costel, fără să vreau. Închipuirile personale mă făcuseră victima primă a artistului prizonier în trupul unui muncitor, numeroasele ofrande, libații cu picătura ori șiroaiele sanguine, mă determinau deseori să-mi plâng de milă. Palmele și degetele lui Costel au însă altceva, sunt sculptate de generații cu dalta pământului, simple, viguroase, cum numai poeții sadea nu le au. Sunt sigur că acel cineva ezoteric a tunat și ne-a adunat, o echipă asamblată răzleț, un lucrător la intervențiile apei potabile, Suditu, un paznic la Drăgaică, Cabel, și-un tinichigiu cu extensie spre lemnul de acoperiș, eu. Neverosimilă potriveală, cu șanse reale de a fi luați în neserios după modelul lui Costică Marafet în tinerețe, ce fusese ofertat să primească un post și o poziție importante pentru creația proaspătă, debodantă, dar a devenit neeligibil imediat ce și-a expus statutul: lucrător feroviar. La polul opus, unde finețea pielii are antecedente, dar literatura produce același benefic efect, scurtcircuitează neuroni cu nemiluita, stă profesorul comun de franceză, al meu și al lui Costel, Radu Bătăturescu, care, la fel de ambițios, își spune zilnic c-un deget în barbă că ,,populismele de dugheană” n-au ce căuta pe eșichierul silabelor prețioase. Și scoate din tolbă, ca magicienii, câte-o poezetă.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share