Pe urmele… Facebook-ului – Pro… nan


Ne-a văzut cineva? Vreun ochi de presă ațintit la orice mișcare? Muieri gata să-și sfâșie țoalele abia cumpărate din bazar?
Câteva săptămâni s-a promovat una dintre paginile caracteristice unui gen de manifestare ce ține să ridice în slăvi pe unul, pe altul…. Că este pentru un fost coleg de liceu, că a făcut isprăvi muzicale și n-ar fi un fitecine pare îndreptățit să aibă un loc permanent în sufletul celor ce-i apreciază calitățile vocale de înzestrare genetică. Mă tem totuși că etichetarea personală nu va ademeni mai mulți simpatizanți decât oricare nenimeni de pe-aici, fiece zbatere de ițire artistică ține de un aer personal mai mult sau mai puțin îngurgitabil pe nemestecate ori uitat habotnic spre glutiție într-o masticare veșnică. Și arta este exact opusa acestei încăpățânări, popasul veșnic pe un singur protagonist creează răni iremediale pe și în creier. Iubitorul pică într-o buclă de adulație și-i gata, stânga, dreapta direcționale devin inoperabile, îl vede pe Toni, punctul lui de reper, ocaua apreciativă se standardizează și pa, obiectivitate. Și lumea artelor n-a fost niciodată așa, intrinsec are parte de aceeași construcție socială: grupul, familia. În cazul Șeicărescu, prieten cu fluctuații, să zicem că era nevoie de un reviriment și o echilibrare a situației, s-a permanentizat ideea că doar Marian Ionescu, nu al nostru, de Buzău, conduce și merită atributele liderului, vizibilitatea sporită și umbritoare de parteneri de cântec, întâietatea la declarații, manipularea spectacolului după voie produce un complex de inferioritate, frustrare. Le-ar căpăta fiecare dintre noi. Păi, bine, mă, numai tu sus și noi…? Solist – stindard, fluturi cu el până-n capătul lumii, prind contur sclipirile melodice, se ajustează, devin cunoscute și rămân în memoria colectivă așa, timbralitatea lui – recognoscibilă și-ntr-o mie de ani, în rest, câteva note de susținere greu de depus în memorie ca fiind ale cuiva anume. Nedrept. Punerea la comun ține de calități, un altruism normal, o permanență a stării mintale că mic, mare, cotizant cu o faptă sau o sută ești la fel de important în jocul beneficiului unic: spectacolul. Ori simplă repetiție. Valențele sunt identice.
Dar și între familii se nasc războaie de primordialitate, iar rațiunea fanului în această dispută o bate pe cea a jurnalistului, propagatorul nediscriminatoriu al cotidianului. Am acele experiențe sedimentate, catalogate după atâta vreme ca nefirești, parte într-o conștiință meschină, unilaterală de a da prilej doar unora să participe la veșnicia istorică. Există o doamnă, Dana Andronie, mărturie că unii oricât de dornici, și pe undeva și potenți, li se va pune o piedică spre ,,glorie”. Dar sunt destui alții care iau în derizoriu actele auctoriale ale ,,unor” interpreți și le aduc la rang princiar pe ale ,,altora”. Trebuie să existe o contrapondere, nimic de obiectat, adică celui cu vizibilitate națională să i se dea importanță mai puțină, pe când celui endemic, restrâns la arealul obișnuit de acțiune, să i se ridice slăvile spre a-l egaliza oarecum și a-i oferi șansa autodepășirii, dar să cântărească bine acela ce ține frâiele cuvântului șansele fiecăruia, mai ales pe ale aspirantului la trecerea vămii anonimatului. Fiindcă în cele mai dese situații țânțarul-greiere capătă, sub lupa proprie, impresii eronate. Se vede important și cere un piedestal pe care să se cocoațe. Nemeritat.
Dar nu uitați că sunteți ceea ce cred cei din jur, că ieșirile la rampă au sancționabilitate diversă, pentru o fotografie banală să vi se ofere toată atenția posibilă, iar pentru o apariție televizată la oricare dintre posturile bucureștene nici să nu fii băgat în seamă. La tine, acasă!

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Share