Spații culturale nr. 55 – Râmnic, mon amour!


Miez de noiembrie. Un depozit oarecare din dulcele/săratul târg, vânt rece, soare, câțiva norișori de decor și un muncitor necalificat fluierând vesel „Jingle bells”. Firește, cară peturi de Coca-cola, bucuria copiilor cu părinți iresponsabili și a medicilor de la oncologie; cum fostele „navete”, ca și sticlele din ele, au dispărut la puțină vreme după evenimentele din decembrie, să zicem că sunt „baxuri” (probabil, de la englezescul „box”), cu otravă frumos ambalată în plastic, și să-l lăsăm pe tânărul care fluieră cu gândul la Crăciun să le mute fericit dintr-un loc într-altul, că depozitul e mare: en gros (angro) și en detail. Este un depozit rezistent: a trecut prin cutremurul din 77 cu bine, a supraviețuit „ajutoarelor” depozitate în el de străinii miloși veniți să caște gura la populația ieșită de sub regimul comunist, asalturilor de zi și de noapte ale chilipirgiilor de etnie sau fără de etnie, precum și focurilor aprinse ca să nu dea hoții și alte răpitoare din sol, subsol sau din aerul încă mirosind a praf de pușcă după scenariul sergioniculescian. Că zidurile – vechi și coșcovite, cu mari pete de igrasie întinse pe mari suprafețe ca niște hărți ale no man`s land – mai stau încă în picioare e un miracol, cum miracol e și faptul că n-a zburat încă acoperișul sub care cucuvelele ocrotite de toate organizațiile ecologice puiesc, vestind, la vreme de noapte, alte și alte morți în cartier. Cine-a zis că numai la Cotroceni cântă cucuvelele n-a fost niciodată într-un depozit cum este cel despre care tocmai facem vorbire.

Legând (ori despărțind, depinde de varianta optimistă/pesimistă din care privești) două străzi, depozitul este un personaj balzacian, care-și duce zilele independent de voința deținătorului legal: spun „deținător”, fiindcă, oricât aș vrea să mă cred retrasă din realitate, scriitorul e scriitor și patronul e patron („deținător legal”), între ei nicio punte imaginară nefiind posibilă. Ca orice personaj, are hachițele lui (porți de tablă ruginite, uși din lemn văruit cândva în alb și sineală, un fel de cerdac pe care stau stivuite cutii de toate mărimile, cu un conținut care nu merită nici un comentariu), dar, mai presus de toate, are un farmec ce vine de departe, din vremea când la noi nu se descoperiseră încă binefacerile asfaltului și să circuli civilizat însemna să nu dai în gropi. Trecerea de la o stradă la alta și dintr-o poartă într-alta se face printr-o curte cu hârtoape, plină de băltoace când plouă, cleioasă chiar și când nu curge nimic din cer, prin care poți trece încălțat oricum, numai cu pantofi nu. Ca în orice teritoriu minat, ți-ar exploda sub tocuri minibombe de sare, nămol, deșeuri străvechi, macerate în urina tuturor câinilor vagabonzi ș.a.m.d. E un miracol că niciun șofer venit să facă plinul la marfă, niciun patron /proprietar de șofer, mașină și magazin nu protestează, nu renunță la afacerile cu depozitul, nu cere să se ia măsuri. Probabil din cauza păgubosului nostru „las`că merge și așa”.
Singurul element cu adevărat de decor din străvechiul depozit îl reprezintă cei cinci căței ai Fetiței, maidaneza pe care niciun hingher n-a reușit, în ciuda eforturilor, s-o prindă. Rotunzi, pufoși, hrăniți de toți lucrătorii din depozit, cei cinci vor intra cu bine în iarnă și, dacă au noroc, vor spori numărul de hoinari lătrători din cetate.
Între timp, nepăsător, cu gândul la bucuriile Crăciunului și ale tuturor zăpezilor acoperitoare de urât în târg, tânărul hamal fluieră „Jingle bells”, ceea ce nu-i chiar atât de nepotrivit într-un microunivers oricum absurd.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Share