Pe urmele… Facebook-ului – Tri Stan (O fi?) Călătorie spre centrul…


Ascult pe oricine răbdător, nu-mi lipseşte calitatea asta şi o pot uşor controla. Cu foieli, şoşoteli īn sine, dar pot duce trei ore bune.
De douä ori într-o singură zi, consecutiv…. Dă de bănuit. Fäcuturile vieții umane. Fiindcă ale roboților nu ştim cum vor fi şi nici nu sunt importante, chiar dacă islamismul încearcă să ne inducă o altfel de realitate, una nici măcar din fierul de poveste schwartzernegerian sau a amibelor crescute în laborator pentru vreun organ de împrumut, ci din plasticul cel mai des întâlnit: peturile cele de toate zilele. Nu c-ar exista cumva în mod natural. A trebuit să ascult trei ceasuri o prelegere despre a fi cumva om şi a te erija în ființa cea mai sus pusă în univers, o arogare egoistă fondată pe considerentul ,,dacă nu mai ştiu pe nimeni, nu există”. A doua rundă, parte într-o triadă banalizată de neuro-profesorul Dulcan la trei crengi, esență primară de trai, s-a petrecut în tren, nimerit, cum numai mie mi se pot îngrămădi întâmplările într-o singură zi, în timpurile comuniste ale mersului la stațiune. În fapt întoarcerea. Vreo patruzeci de moşuleți, dar mai mult babe. Şi noi, fiindcă nu mă puteam deplasa fără soție, ne nimerirăm exact pe aceleaşi canapele cu cei mai şubrezi. Spre a mă ascunde interior de gândurile mirosurilor ciudate, dar fireşti, citisem acum un an un articol despre proveniența lor, o glandă emană acel iz de bătrânețe, şi de jena unui loc trei sferturi, liber am trecut la delectarea cu materia de studiu zilnic: Facebook. Acolo revoluție. Tehnică. Porturi Usb sub o cască transparentă, o Sophie cu chip audryhepbornian pusă la cazne faciale, încadrată la ființe sociale. Cu buletin. Tragi sperieturi după pleiada de exemplificări….
M-am returnat la ,,învățăturile lui Dulcan”, într-o singurä direcție suprapuse cu ale mele, că tot ce intră-n minte rămâne acolo. Am dat spiritul deoparte, analogiile beatudinale între om şi atom, aventurile de la univers la pământ, de la religie la știință, de la triade la cvartete și duete… şi-am ajuns să concluzionez contrar conferențiarului: să rămânem banali. Să ne reducem programul la somn şi masă. Să gândim mai puțin spre a nu fi înlocuiți de ,,inteligența artificială” preconizată a ocupa o planetă ciudată, ieşită din tiparul sterp al globilor solari cosmici, căci la ce bune apoi toate ale ei, ale mediului de înconjur, ape, plante, să hrănească pentru ce, să stingă a cui sete?
Da’ câte nu mi-au trecut prin cap. Am luat bebeluş şi roboțel la analiză. Gol capul unuia, nealimentate circuite ale celuilalt. Mama, tata… la copil, a1f5b6… softului maşinăriei. Creier îmbibat de tomuri cu zecile, biblioteci stocate în ssd-urile calculatorului. Dacă la atât se reduce existența da, putem face translația carne-sintetic oricând fără să se simtă o schimbare majoră, uşurința unor chestionări, relaționările strict sociale pot lăsa aceeaşi impresie de deşteptăciune. Nicio diferență. Însă devine jenant să induci unui robot – serii ordonate de circuite integrate, tranzistorii, diodele, rezistențele şi condensatorii radioamatorilor puse la grămadă în mai puțin de-un centimetru cub, că este superior omului şi, înspăimântător, că trebuie să distrugă orice formă de viață. Bolnav creatorul, defecte aparaturile. Adio omenire.
Un adaos. Să ştie totuşi domnul Dulcan că nu Eminescu a anticipat, cum susținea, demersurile științifice ale lui Einstein. Cu siguranță, în același mod în care bucureștenii se simt în al nouălea cer când dau de-un provincial, în genul taximetristul care ne-a purtat de la Gara de Nord la Piața Alba Iulia, generalist, persiflant, arogant, Albert n-a auzit niciodată de Mihai.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Share