Pe urmele… Facebook-ului – Ovații


Nu toți muzicienii ajung scriitori, cum de altfel nici scriitorii nu-s mai breji.
Îmi ard încă urechile și ce mult îmi place zgârciul de porc pârlit, însă nu în felul servit la Măcrina odinioară, la botul râtanului, cu ecoul guițatului prins între grătarele de scurgere pluvială și odoarele mațelor din albia scăldată-n razele soarelui apune de iunie.
După un somn bun, al doilea în ierarhia zilelor ,,după Ilișoi”, era omului nou, ,,sanctificat” de rateuri, clarobscurul rațiunii se risipește. Încep să se limpezească apele episoadelor mele de pierdere. Urle Facebook-ul, am supraviețuit! Până și Osvald a avut parte de mai multă publicitate decât Kennedy, nu-mi aduc aminte numele celui ce l-a asasinat pe Lennon, dar și el înfruptatu-s-a din celebritate. În ce mă privește, resemnarea a căzut peste actul reprobabil de tentativă de omor, nereușită, a limbii române și unei antologii de reportaje, fibrilația coardelor sensibile s-a potolit sătulă, promisiunea de suprimare cu mână proprie a celui ce nu l-a făcut mamă-sa nici muzician prima, nici scriitor a-ntâia a picat. Deh, n-am atâta curaj să-mi sinucid artiștii concubini.
Câți se pot lauda cu eșecuri? Vreo câțiva de teapa celor patru frați din Ilișiada-capcană în care am picat ca peștele la copcă, tentat să pun egaluri multe între ai lui și ai mei, poate o fată dedată la învățătură cu impresia că ațele familiale se rup așa, ca la primul contact sexual, biată analogată c-un tinerel sătul de boala șerpilor îmbăloșați fără de cunoștință pe unde-i apucă, gândind că jongleria cu femeia înviată după ce-a fost tăiată-n două este un truc, demonstrând totodată contrariul. Și cu mine.
Țin la viață, am ținut de la primul scâncet. De aceea am hotărât să supraviețuiesc după cataclismul de la cafenea. Literar. Și ce-are-a face că unii-s mari și alții-s mici? În lumea cuvintelor e loc berechet! Senzația Elenei s-a dovedit neîntemeiată, picăturile noastre sufletești au indus-o cumva în eroare, subiecții par la fel, dar lumile-s diferite, ofertele lor de reabilitare au gramaje substanțial dezechilibrante, exprimările ajung la un efect apropiat, însă putea să vadă diferența enormă de la un bagaj vocabulesc la altul. Sper că nu dezvăluirea ,,scriu oriunde-mi vine” a determinat-o să ne alăture. Birotica mea stă-mprejurul canapelei din sufragerie și uneori, aici ar fi o similitudine, la toaletă. În cazul ultim rar.
În casă s-a aciuat o brumă de căldură și s-a prins ciorchine iar de urechi. Nenorocitele mele pavilioane puse la prins armonice deopotrivă cu orice zgomot. N-a vrut Viorel să mă lase la-nșirat note, m-a amânat până nu mai era pic de public interesat de strune de chitară și ghiers cu iz cabalistic de galantar, nu l-a înduplecat nici măcar amintirea fostului coleg Alex Revenco, a amăgit curiozitatea mea cu vioara lipsă de care, arhimedian, s-ar fi folosit ca să răstoarne…. Să…. Un artist, fiindcă pe scenă, eroare de percepție din feșele de-mbrăcat pruncii, ai mamei, n-am fost și nu puteam fi altceva.
Avea rol important cântatul, strategia prezentării ținea de un limbaj și expresii diferite, complementare, nu ca mod de epatare personală, de umbrire sau bagatelizare a faptului în sine, lansarea, cuprindea momentul câteva repere comune imanente, socialul dramatic, schițe serioase și pamflete particularizate ale unor fapte care, deși permanentizate ca vizibilitate și disjuns înmiite, trenează încă la marginea conștiinței neputincioase. Salamul de sub perna lui Viorel, zilierul culegător de mere, avea corespondent în manifestarea muzicală ce, vorba unei spectatoare, n-a mai venit, deși cvartetul de amenințări a tot fost iterat cu sârg și încăpățânare.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Share