Spații culturale nr. 54 – Râmnic, mon amour!


Orașul intră într-o nouă toamnă: împovărat de cele 578 care s-au scurs până acum, cu un rest de demnitate care se vede frumos în lumina aurie, dulce, cumva nelalocul ei, a primelor zile de septembrie. Când spui toamnă, oricât de trecut prin ani ai fi, simți fiorul începutului de an școlar, cu florile lui, cu revederea celor care ți-au stat alături, cu manualele – când unice, când alternative, când, din nou, unice, cu zidurile proaspăt văruite, ascunzând pentru o vreme crăpăturile reparate demântuială, cu tradiționala vizită a polițistului de la circulație, pe care nimeni nu-l ascultă, cum nu-l ascultă nici pe preotul chemat să alunge răul adunat peste vară în clădiri și-n suflete. Da, în septembrie încep școlile și toată lumea își aduce în sfârșit aminte că avem nevoie de educație, că avem nevoie de bani pentru rechizite, de bani pentru hrană, pentru haine, pentru impozite, pentrumulte alte fleacuri costisitoare, neprevăzute în bugetul anemic al trăitorului în interminabila tranzițiespre economia de piață.
Miracolul „învierii civice” din mijloc de septembrie va fi curând uitat: după zilele deefervescență mai mult sau mai puțin cultural-educativă, târgul reintră în letargie, pregătindu-se pentru lungul somn al iernii. Și al primăverii. Și al verii. Și, din nou, al toamnei, într-o spirală a lehamitei în car e nici măcar deznădejdea nu se mai coace.
Rostogolim pe drum castane, mergem visând că suntem vii, că peisajul urban prin care trecem zilnic e real, că lumea din care facem parte are o inimă care bate. De fapt, am murit cu toții de mult și stăm învinși, nemișcați sub vreme și sub vremuri. Câteodată visul e dătător de speranță: cumva, în el se mai nasc copii care vor crește Dumnezeu știe cum și cu ce, se mai renovează case cu bani de la spălat vase și bătrâni în Occident sau de la cules căpșuni și alte alea (tot pe afară, că la noi nimeni nu rămâne să muncească pe mai nimic), se mai deschide un supermarket cu produse expirate ori numai la mâna a doua, dar din import, că noi nu mai știm să facem nimic sau, și, chiar dacă știm, mai marii economiei au grijă să ne ignore. Tot în vis, se creează locuri de muncă, patronii (avem câțiva, deloc săraci) se ocupă de bătrâni, de cei fără adăpost, de copiii străzii care mișună rupți de foame pe unde vrei și pe unde nu vrei, se mai fac proiecte de voluntariat eficiente pentru tineretul rămas să-și termine studiile înainte de exodul pe alte meleaguri. Alteori, visul roz-bonbon își schimbă în negru culoarea, devine coșmar, și încă unul periculos pentru mintea obișnuită cu odihna. Abia atunci realizăm că am rămas într-un stadiu vegetativ, că în jur totul are mirosul și densitatea sfârșitului de lume, că dangătul celor peste 25 de biserici din târg sună a moarte și a neputință, înălțându-se, dintr-un oraș închis, spre un cer închis.
Din târg, oricât ai fi de optimist, pleci doar prin abandon (cu un pașaport în buzunar), prin moarte (cea mai sigură cale) sau prin evaziune lirică. Fiindcă sărăcia și foamea creează poeți și nu numai că avem destui, dar, după statisticile subiective ale (încă) iubitorilor de cultură, în creștere direct proporțională cu cărțile (ne)citite de fiecare în parte.
E toamnă: a 578-a toamnă a orașului, sărbătorită cu aurul din frunze și safirele din cer, care-o transformă într-o iluzorie cetate cu vitralii.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Share