Pe urmele… Facebook-ului – Muța mea


Credeți ori nu, vă spun sincer, ai mei nu m-au alintat încât acum, la ceas de bilanț, să găsesc toate acele mișcări, firești, care dau impresia că dincolo de ele sufletul matur vibrează până la trezirea furnicilor sub pielea mea de copil.
Oi fi fost nesimțit, toți din jur să fi emis semnale cum că prea țin la mine până la a mă ruga să nu continui a fi ,,penibil” și a sta undeva într-un colț de lume, loc unde acțiunile mele ar fi mai potrivite unui mediu pe care-l numesc adhoc subclasă. Undeva cu ultimii oameni de pe pământ, eventual alături de cei ce-și protejează podoabele bărbătești în teci conic-încovoiate. La trasarea unei astfel de linii la totalul lor rezultă zero.
Iată-mă, așadar, ,,victimă”, ,,orfelin”, ,,concediat”, toate parte din ,,planurile pregătite sistematic”, cum ar spune probabil Fănel, pentru a se dori…. Glume, fraților! Cine să mă urască atât de mult? Doar nu pic în plase urzite la întâmplare, mă comport șăgalnic și-mi mai râd de o boacănă. La fel ca aceasta, asumată o fracțiune de secundă, cu sarea ei, dar îndulcită cu o ștergere definitivă, sperând că doi parteneri, eu și Facebook, sunt nătângi și nu o vor lua în seamă, însă prietenii de virtualitate își dezvăluie multe. Repetitiv, tautologic, o să depun aici succintul sfat dat de însuși Liviu Guță, avatar de clipe rătăcite, ce mă trimite în atelierele lucrative ale pierderii de sudoare cu orice preț, de preferat unul mic, de aruncat cu sila de stăpân sclavului…: ,,Băi, nene, du-te la muncă și lasă dracu’ scrisul!” Cu mențiunea că am tradus românește, corect, textul.
Am priceput mesajul, doar că numai din atât de puțin nu se pot schimba foarte multe. Cred că știe, dacă nu, îi pot confirma, cât de banală este propunerea, adevărat de ordinară: nu poți face două lucruri deodată. Azi, în timp ce administratorii mă anunțau prin email, prestam ,,ca berilă”, educându-mă în spirit muncitoresc, sub o pală de soare ce șuguie cu noi de prin Iunie, cu dinții înfipți la o lună după ploaia obișnuită de stele în ceafa mea matinală, udă ca-n topitoriile lui Hefaistos. Rotonda enunțului acestui imixtionat este, pentru ultima oară, reală în ambele sensuri: cine muncește nu scrie, iar cine scrie, clar, nu muncește!
Acum, mamei mele. Bre, mamă, ce vruși de la mine când te puseși a mă face? Tare-aș vrea un răspuns, căci, vezi bine, îndoielile curg, nu numai matale ai fost îngrijorată că pornirea mea de-a face pe scriitorul s-a constituit dintr-o toană neserioasă, și alții sesizează zi de zi că-s bun pentru salahorie, în parte veridică ipoteza, știm bine că statuat la nivelul ,,negrului” la ,,tablă” și ,,cântat” greu te mai acceptă cineva drept ,,alb” cu pretenții de ,,literat”. Am să te rog să fii sinceră, nu mai am vârsta la care poți duce de nas naivii, cu toate că destui-s, să schimbi placa aceea cu violonistul sau inginerul, cu profesorul ori….
Dar n-a mai fost altceva, posibilitățile mele de-a-mi depăși condiția se limitaseră la trei, după ele apocalipsa. Un nou început. De la șaibă. Variantă unică.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Share