Pe urmele… Facebook-ului – Ce n-am apucat a spune despre Viorel Ilișoi Sau recenzie la un lucru nefăcut


Vrerea-mi fu alta la spus, da’ pentru ca nimeni să nu pună lezare la suflet…. Cel mai greu lucru la un scriitor este să se recitească.
Mi-am reluat ,,operele” spre a recompune parte dintre ele sperând să îngraș un porc vietnamez, și ăsta-i fără pic de slană comestibil românește, până la tăiere de cap, fiindcă încercarea mea de-a corecta și reconfigura structura uneia, ,,Ora de muzică”, până la concertul lui Sting pare să atingă limita imposibilului. 400 și un țâruc de pagini? Abia dacă termin atent un 150 într-o zi întreagă!
Așa-i plămada! Când dai să vorbești, mai bine te lași. Mi-a surâs ideea unui început școlăresc, unul dintre reportajele inserate spre finalul ,,Cele mai frumoase…” a primit, cu voia inspirației autorului, acceptul de a fi depus prin tastare, mi-a dezvăluit după ultima strângere de mână, la despărțire, dar și de inimă, devenită purice pe tot parcursul defectuoasei mele prelegeri. În fine, dar de început, speram să ligamentez părțile lui ,,ordinare” de cele ,,extra”-ordinare, câte o ,,zghierătură” la două microfoane…, punctele mele de sprijin pentru momente mai puțin inspirate, dar nu numai.
Am constat, ocazie oportună și de nescăpat, că nu recitirea din debut a fost cea mai grea misie, ingrată până la a deveni un gest egoist și inutil personal de-a înșira vorbe și a le trimite celorlalți, ci prezentarea altuia. Și nu era nevoie. Mi s-a dovedit a mia oară, comentariul literar pe o temă dată, după așteptările clasice, parte din publicul sosit la lansare era didactic, din cel ce oftează că elevul scos la tablă dorește să i se îngăduie o altă abordare, nu mă gâdilă câtuși de puțin, mă irită până la a renunța la limba pieilor de lemn printr-o tăcere de mormânt și a-i scoate pe profesori cu toate obligativitățile de programe în afara legii. A mea.
Fuse și încăpățânare. Am dorit eu să mă curcesc cu mărgelele unui oraș mic în care subiectele aleargă pe străzi, uitasem însă că Buzăul are concepții elitiste, pe merit, și dă cu flit imediat oricărei ieșiri la o altfel de rampă. Știam. Întreg materialul ,,De Rîmnic, de bine!” a fost conceput cu această motivație: urbe mică, oameni mici. Și, pe bune, ca-n graiul deștept cu adevărat al lui Viorel, chiar așa este. Distanțele scurte furnizează spre malaxorul conștiinței informații dintre cele mai diverse: gunoierii noștri au aceleași obiceiuri, erau chiar mai umili în trecut, aveau un ,,sat” al lor mai sărman ca ei înșiși, mai precar decât resturile menajere prin care înotau până în dreptul gâtului, nebunii locali pluteau pe străzi nestingheriți spre a fi pontați calendaristic de Luni până Luni, forma cea mai acceptată de cancer era ținută într-un colț al TBC-iștilor. Poeți? Oho! Am dat de unul ce perora în fața magazinului de biciclete după fițuică, poezie patriotică, puternic ancorată în cotidianul acelor vremuri, urmată after de un discurs politic virulent. Părea întreg, dar lui îi lipsea o doagă. Avem sinucigași, au apărut și unul, doi drogați, pantofari din tată-n fiu, orfani…. Di tăți și di tăti!
Parcurgând textul, mi-am închipuit că fac aceeași muncă de teren, făptuită după cutumele ilișoiene în șase, șapte zile. O aventură totală în sânul unei plăgi numită margine de societate. Doctori amestecați cu pacienți, speranțe puse la un loc cu neputința, infatuarea cu josnicia, credința cu ispita, tinerețea, cea sperată fără bătrânețe, cu boșorogirea de final, omul zdravăn, întreg cu infirmitatea cea mai neputincioasă, inițiativa cu delăsarea, mândria cu prejudecățile, tații și mamele cu fii și fiicele, țiganii cu românii, călătorul cu taxatorul. O parte mică din arsenalul de 30 de ani prin foile de ziar. Dar…. Nu-i cum te pregătești, ci cum vrea domnul. La mine a fost dezastru, la el….
L-am lăsat să vorbească, eram inutil. ,,Devoratorii” voiau să se înfrupte din ,,osânzile” literare, cele 120 de kile academice ale lui Viorel Ilișoi, pregătit să arunce porții consistente tuturor, trufandale picante, sosuri orale după care te lingi pe degete, un festin de o oră și jumătate trecute extraordinar, o lecție la care asistența a stat ca la dentist. Eu ca la vorbitor.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Share