Spații culturale nr. 53 – Râmnic, mon amour!


Dimineață de duminică în târg: somnoroasă, moale, lipicioasă. Asfaltul încă mai sfârâie sub cojile de semințe lăsate în urmă de reuniunile stradal-nocturne ale tinerilor de culoare, ieșiți să se amestece amenințători cu noaptea, să latre la ea și la luna atât de rotundă și indiferentă. Pășești ca pe o plajă poluată, cu valurile foșnind murdare în amintire. Prin văzduh trec ciori grase, deja moleșite de căldură și de miros. Și miroase a de toate: și a grăsime cu resturi de mititei șiroind pe grătarele abia încinse din piața centrală, și a făină dospită și arsă în covrigi, a floare de tei ori a parfum de la Avon dinspre tonetele cu marfă expirată, dar și a buchețele de flori pălite în coșurile precupețelor, care ies „la muncă” mai mult ca să socializeze, căci, în ciuda prețurilor mici, nimeni nu mai cumpără flori de câmp și de grădină decât, cel mult, pentru adormiții din cimitir și nici măcar pentru ei: ghivecele și florile de plastic rezistă mai mult decât de la o duminică la alta și se încadrează în sportul național care se cheamă „strânsul curelei”. Adică, pentru cei cu mai puține lecturi și cu rezistență la metaforele din graiul popular, economie la sânge, reducerea cheltuielilor pentru ceea ce intră în stomac, pentru ceea ce trece prin minte ori prin fața ochilor.
Plimbăm șiraguri de covrigi la 10 bani bucata și înghițim cu noduri, sufocați de mirosul de petrol care s-a impregnat în carnea orașului, mai ceva ca la Ploiești. Unii strănută și lăcrimează, jurând că fantoma fostei rafinării „Venus” plutește peste oraș mai ales în nopțile cu lună plină. Atunci se încheagă spectral rezervoare argintii, țevi încolăcite în văzduhul străzilor, muncitori scheletici în halate de doc, de mult intrați să lucreze în rafinăriile lui Dumnezeu și trimiși totuși, din când în când, sub formă de îngeri triști, să trezească din somnul lui Râmnicul atât de iubit cândva.
Rafinăria „Venus” e departe. Dezmembrată bucată cu bucată și vândută la fier vechi de mâncătorii nocturni de semințe, majoritari și stăpâni în noaptea orașului, a lăsat urme de neșters în ierburile dintre crâșma „La geamuri late” și perspectiva îndepărtată a unui mal de apă sărată și puțin curgătoare. Insulițe de petrol mustesc printre oazele mici de verdeață supraviețuitoare. Petrolul curat nu te îngrețoșează, nu-ți provoacă vărsături și leșin, nu te adoarme și nu te distruge decât în combinație cu alte deșeuri, umane sau animale: stârvuri, excremente, bere băută la botul calului, ca adălmaș pentru fierul comercializat al fostelor hale, din care, nu-i așa? – trebuie vărsată pe jos și câte o dușcă pentru morții lucrători pe vremuri și prosperi tot atunci, plus alte și alte mizerii aruncate acolo dinadins, ca pentru a spori senzația că nu mai suntem în prezent ci undeva, în trecut, după război.
Ce-i al nostru e pus deoparte, par a spune norii timizi care mai mult mint decât atenuează arșița nemiloasă a dimineții de iunie/iulie: avem vestigii istorice peste care s-a basculat pietriș, ca nimeni să nu mai poată intra în subteranele construite, hăăt! acum niște secole, avem cutremure mici și încăpățânate, care vor reuși să dărâme, încetul cu încetul, construcțiile din epoca de aur, avem un trai precar, dar anost, în patru a patra, moderato cantabile, ritmul fostei fanfare din ceea ce a mai rămas prin parc. Și, da, avem atâtea mirosuri comercial-otrăvitoare, că adierea de tâmâie dinspre cele câteva zeci de biserici din târg nu mai ajunge nici la noi, nici la Dumnezeu.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Share